Sunt un mare fan și o mare admiratoare a acestei autoare căreia, spre rușinea mea, habar n-am să-i pronunț numele. Este o luptătoare pentru drepturile femeilor africane, dar nu numai. Manifestul ei „We should all be feminists” este un strigăt de ajutor și un semnal de alarmă care cere un singur lucru: schimbare. A noastră, dar mai ales a educației pe care o oferim pruncilor noștri. Ne îndeamnă să ne creștem copiii altfel decât am fost noi crescuți. Este elocvent și argumentat și de foarte bun-simț. Expune perfect, cu exemple punctuale, discriminarea de gen. O ador.
Discursul şi cărțile sale nu au fost apreciate de toată lumea. A primit şi multe recenzii negative, mai ales din partea femeilor africane, care susțin că feminismul nu se potriveşte culturii lor şi este anti-african. A fost acuzată că şi-a uitat rădăcinile şi tradițiile şi s-a lăsat influențată de cultura americană. De asemenea, din cauza etichetei de feministă, a fost suspectată că ar urî bărbații, idee ce nu are nici o legătură cu termenul de feminism.
Chimamanda Ngozi Adichie nu militeză împotriva bărbaților, militează pentru drepturile femeilor. Ideea de feminism este privită ca o amenințare de foarte mulți bărbați. Autoarea îndeamnă femeile să-şi educe copiii fără a ține cont de sex, ci de capacitățile şi abilitățile lor chiar dacă aceastea intră în conflict cu convingerile discriminatorii ale societății privind sexul și genul.
Pentru a fi feminist nu trebuie neapărat să fii femeie. Trebuie doar să crezi în egalitatea socială, politică şi economică a sexelor. Tu te consideri feminist? Sau termenul te sperie?
Romanele lui Adichie se concentrează pe cultura contemporană nigeriană şi pe turbulențele politice. A publicat Hibiscus purpuriu în 2003, Jumătate de Soare Galben în 2006 și Americanah în 2013 şi toate reprezintă o lecție din istoria recentă a Nigeriei pentru neinițiați. O istorie amestecată cu poveşti de viață individuale, în care pune pe tapet probleme delicate ridicate de cultura şi mentalitatea societății ca fanatismul religios, dragostea de țară, bad parentig-ul, abuzul asupra femeilor și copiilor, responsabilitatea morală, sfârșitul colonialismului, masacrele politice şi etnice, discriminarea de clasă, rasă și sex.
Jumătate de soare galben se desfășoară în Nigeria anilor 1960, pe fondul războiului civil dintre Nigeria și Biafra în care mii de oameni au fost masacrați cu sânge rece, iar titlul transpune în cuvinte drapelul adoptat de țara nou apărută.
Toți ați privit tăcuți cum noi muream.
Biafra, republica creată de etnia minoritară Igbo, dispărută și încorporată în Nigeria în prezent, a declanșat un război civil la sfârșitul anilor ’70. Un război sângeros ce a luat ființă pe considerente politice, etnice și religioase. Igbo, minoritari, au dorit autonomie, au vrut să se desprindă de etniile predominante, în Nord hausa și fulani, iar în Sud yoruba și ido, și să scape de regimul federal. Marea lor majoritate erau creștini sau animiști în timp ce ceilalți erau predominant musulmani. Biafra nu avea resurse financiare și materiale să susțină acest război și nici recunoaștere internațională, iar sancțiunile economice impuse de Nigeria au declanșat foametea. O foamete cumplită care a cerut tribut aproape un milion de vieți omenești.
În mijlocul acestui război, urmărim viețile și zbuciumul a cinci personaje ce aparțin etniei Igbo. Două surori gemene, ce provin dintr-o familie foarte înstărită, educate în Anglia, caractere și fizionomii foarte diferite: Olanna, „aurul lui Dumnezeu” și Kainene, „stai să vedem ce ne mai aduce Dumnezeu”; profesorul universitar Odenigbo a cărui carismă o determină pe Olanna să renunțe la viața privilegiată și să aleagă să trăiască în concubinaj cu acesta; Richard, englezul timid, retras și inadaptat, care își caută rostul în lume, își dorește să scrie o carte, este pasionat de cultura Igbo și dezvoltă o adevărată obsesie pentru Kainene și, ultimul, dar nu cel din urmă și cel mai interesant personaj din punctul meu de vedere, Ugwu, băiatul nigerian sărac care se angajează ca servitor și om bun la toate în casa profesorului Odenigbo și care portretizează perfect biafranul obișnuit.
Mi-a plăcut imaginea femeilor din carte pe care a vrut s-o construiască Adichie chiar dacă în acea societate sexistă emanciparea femeilor era aproape inexistentă. Le-a portretizat independente, hotărâte, dedicate, luptând pentru a-și învinge traumele. Kainene a rămas o enigmă, dar a fost fascinantă și mi-am dorit continuitate și trăinicie pentru relația dintre ea și Richard. Ceea ce nu pot spune despre cealaltă relație, a surorii sale, care a ales compromisul de frica singurătății, dar pe care am admirat-o teribil pentru rolul asumat de mamă.
Nu am empatizat cu Odenigbo în ciuda blândeții și a aspirațiilor lui înalte. I-am prevăzut prăbușirea și nu m-a afectat. Mi-a dat o ușoară senzație de demagogie. Își susținea convingerile perfect cu un coniac în mână, dintr-un fotoliu moale, dar, trezit față în față cu războiul, și-a pierdut repede curajul și a lăsat depresia să-i ucidă entuziasmul. Atitudine evidentă și în relația cu Olanna, de altfel.
În portretul lui Ugwu s-a văzut cel mai bine măiestria lui Adichie, modul cum știe să te fascineze neavând prea multe atuuri. Ugwu, sărac, needucat, dintr-o familie numeroasă își demonstrează în fiecare pagină valoarea și umanitatea. Este legat indisolubil de familie și credințe tribale, se luptă cu propriile slăbiciuni, își asumă greșelile, se corectează și instruiește singur, își idolatrizează stăpânul, învață de la fiecare om cu care interacționează câte ceva. Războiul îl lovește cumplit, dar găsește resurse să depășească trauma, deși nu o uită și nu și-o iartă. Un personaj absolut fascinant.
Adichie are har și o recomand cu mare drag pentru scriitura și subiectele grele pe care le expune în cărțile sale.
Alte recenzii de la Chimamanda Ngozi Adichie:
