Continui seria Melania Lupu cu o altă gustoșenie. Trebuie să menționez că titlul acestui roman m-a intrigant. Mi-a dat năbădăi și mă întrebam “ce or fi făcând 320 de pisici negre toate la un loc? Este vorba de vreun ritual gotic sau de vreun cult satanist?” Voi lăsa intriga nedezlegată, pentru a vă păstra curiozitatea.
Englezul 
Ned Morton, unul din cei mai mari infractori europeni, planifică găsirea Fecioarei din Insula Grotelor, o statuie din aur. Pentru a-și pune planul în aplicare merge la București, unde organizează evadarea celei care ar avea informații privind locul statuii, o oarecare Olga Tudor. Însă, printr-o serie de întâmplări năstrușnice și din nou bizare (cum ne-a deprins deja autoarea), cea ajutată să evadeze este nimeni alta decât Melania Lupu. Ce făcea ea în închisoare rămâne să descoperiți în cartea precedentă din serie, în “Bună seara, Melania!”.
Aici, ghemul cu care se joacă Melania nu-i mai aparține exclusiv. Melania nu mai este vedeta absolută, ci doar unul dintre personaje, deși își păstrează ponderea. Multitudinea personajelor prezente fac ca Melania să apară aici un pic mai estompat, nu mai este figura de bază. Năzbâtiile ei nu sunt în centrul atenției, însă, deși din umbră, știe să se facă auzită.
Fiind a treia carte din serie, trebuie să recunosc că mi-a plăcut ceva mai puțin decât celelalte două precedente. Se prea poate cauza să fie că intrarea în scenă a Melaniei nu se face de la începutul romanului. Acțiunea parcă a început ceva mai greu. Pe-alocuri s-a pus prea multă atenție pe celelalte personaje. Până la urmă este o idee subiectivă, se prea poate că multitudinea personajelor bine dezvoltate din acest roman să fi fost raționamentul pentru care alți cititori au apreciat această carte în mod deosebit.
Spre exemplu personalitatea lui Ned Morton este bine conturată și dezvoltată. El este o figură cheie a acestui roman. Ned este acel infractor de talie mondială cu mintea ascuțită, cu ochii în patru și capabil să ducă de nas poliția românească. Dar cel mai important, el este în măsură să descopere adevărata față a Melaniei Lupu și chiar să meargă mai departe de atât. Este un spoiler prea fain pentru a vi-l da aici. Vedeți voi cum se termină aventura dintre un escroc de calibru și o bătrânică năzbâtioasă.
În acest roman, Melania îl aduce la disperare pe maiorul Cristescu (ca de-obicei). Devine la un moment dat o mică obsesie, ea îi tronează toate gândurile. Este o relație de Love-Hate; îi admiră perspicacitatea, dar și îi dă mari bătăi de cap.
De ce a trebuit să-mi pice mie istoria asta pe cap? Bătrâna are un farmec căruia nu-i pot rezista, mă fascinează mintea și personalitatea ei, surâsul și aerul de fetiță neajutorată, parfumul odăii, și Mirciulică, și punga de fondante din scrin…
Ceea ce îmi pare puțin credibil aici (la fel și în romanele precendente din aceeași serie) este felul în care se exagerează pe eleganța și rafinamentul Melaniei, bărbați cu mult mai tineri decât ea se simt cuceriți iremediabil. Ei na… chiar așa?! Totuși este vorba de o bătrânică de 63 de ani… Sunt conștientă că dragostea nu are vârstă și că există relații mai puțin convenționale, însă aici se pune accentul prea tare pe “puterile supranaturale” ale Melaniei, pe farmecele ei feminine.
Dar să-i dăm cezarului ce e al cezarului. Și aici veți găsi stilul inconfundabil al Rodicăi Ojog-Brasoveanu. Vă veți distra și veți admira bătrâna buclucașă.
Alte recenzii de la Rodica Ojog-Brașoveanu:
