”Ce ne spunem când nu ne vorbim” este una din cărțile pe care ți le vei aminti și peste mult timp. E suficient să recitești câteva rânduri la întâmplare și întreaga panoplie de stări și revelații să iasă la suprafață. E o călătorie către Sine pe aripile unui Zmeu albastru și pe galbenul unei Floarea-soarelui. E o regăsire forțată cumva de un nefericit diagnostic medical. Nimic nefiresc, pentru că, nu-i așa, doar în momentele mai dificile ne reorientăm către esențial și către ce e important!!
Seria de e-mail-uri și draft-uri ne poartă într-un pelerinaj abrupt, cu stări de agonie și extaz, cu momente de renunțare sau de dăruire totală, la capătul căruia răsăritul se trăiește mai din plin.
E o carte ce poate fi recitită oricând, găsindu-i astfel noi și noi înțelesuri funcție de stare și receptivitate.
Chris Simion și Ce ne spunem când nu ne vorbim devin repere de referință pentru lecturile revelatoarii.
Reproduc niște fragmente, recunoscând mai întâi că mi-a fost foarte greu să selectez ceva reprezentativ, întreaga carte fiind valoroasă sub acest aspect:
Ne naștem, creștem, ne îndrăgostim, suferim de gelozie, ne despărțim, îmbătrânim, murim. Singura care te ajută să treci Iadul și să nu rămâi îngenuncheat în el este Iubirea. Iubirea nu are amintiri, nu are trecut. Când iubești, nu vorbești despre persoana iubită la trecut. Budiștii sunt convinși că omul este întotdeauna altul, născându-se neîncetat.
Asumă-ți ceea ce trăiești. Viața nu e un joc pe calculator. Sunt momente în care poți să păcălești, dar, de fapt, tot pe tine te minți și sunt momente oglindă, când și dacă dai cu pumnul rămân cioburile care-ți arată adevărul.
Alte recenzii de la Chris Simion:
