Povestea noului nume este al doilea roman al Tertalogiei napolitane a scriitoarei italiene contemporane ce se semnează sub pseudonimul de Elena Ferrante. Prima carte, Prietena mea genială, prezintă relaţia puternică de prietenie dintre două tinere, încă din copilărie, până la maturitate.
Titlul acestui volum reprezintă schimbarea Lilei, o adolescentă ce este nevoită să se mărite pentru bunăstarea familiei. Toate aceste fapte sunt amintite de Elena, personajul-narator, care îi este alături Lilei, deşi a avut norocul să se nască într-o familie care să accepte educaţia ca singură formă de îmbogăţire legală. Cele două se despart când Elena continuă studiile, iar Lila rămâne în spate pentru a lucra în atelierul de pantofi al tatălui ei. Cele două iubiri pe care le trăiesc tinerele sunt şi ele diferite.
În Povestea noului nume, Ferrante face referire la un crud adevăr al societăţii postbelice italiene care abia iese de sub tutela regimului, însă mentalităţile ce sunt hiperbolizate se regăsesc într-o oarecare măsură în prezentul cunoscut de noi toţi.
La republica numeşte romanul „ o carte ce se revarsă ca o erupţie a vulcanului vezuviu”, probabil datorită căldurii cu care te învăluie atunci când paginile curg una după alta şi faptului că exploziile de situaţie sunt un lucru normal. Practic, cititorilor le este permis să cunoască personajele încă din faşă şi sunt martori la evoluţia lor. Fiecare personaj reprezintă o anumită tipologie umană, iar acest lucru determină un realist puternic în această oglindire a lumii în care trăim.
Acum sunt două tinere ale căror drumuri se despart dramatic.
Comparată cu o istorie de dragoste, Povestea noului nume obligă personajle să nutrească sentimente veridice între ele. Unii critici italieni consideră că romanul evidenţiază perfect prietenia dintre două femei. Adesea, stilul autoarei este confundat cu o pânză de păianjen, cam acelaşi cu al Cellei Serghi de la noi, dacă schimbăm contextul.
Alte recenzii de la Elena Ferrante:
