Între margini – despre puntea de cuvinte dintre totul și nimic sau (cum ar spune Camus) modul în care Ferrante își face ordine printre obsesii.
Sunt mare fan Ferrante și îi respect pe deplin decizia de a-și păstra anonimatul deși recunosc că sunt foarte curioasă (sincer, cred că Elena Ferrante este o tipă extrem de obișnuită în viața de zi cu zi, genul care nu iese cu nimic în evidență, care respectă regulile, care nu deranjează, care este la locul ei). Din punctul meu de vedere, prin scris, își dă în petic, dacă pot zice așa. Și nu o zic în sens negativ, deloc. Ador provocările morale pe care mi le aruncă la fileu prin temele și personajele ei. Între margini este o fereastră deschisă către modalitățile prin care își construiește poveștile, către felul în care privește ea actul creației și care sunt condițiile ce nu pot lipsi când vine vorba de o scriitură bună. Cartea este subțirică și este formată din patru eseuri, patru eseuri despre “plăcerea” scrisului și despre viziunea autoarei asupra acestui proces, dar și despre confesiunea sinceră că scrisul câteodată este problematic și implică destul de mult efort chiar și atunci când talentul nu-ți lipsește. Ferrante își pune problema transformării ficțiunii în artă, ce determină o poveste să fie bună, ce garantează unui personaj recunoașterea literară, ce temă ar trebui aleasă pentru a câștiga fascinația sau măcar interesul cititorului?
Pentru mine, Ferrante este un autor dezinhibat care nu se teme să emită enunțuri mai puțin morale, premise care încalcă conduita etică impusă într-un fel de societate. Este probabil caracteristica care mă atrage cel mai tare la cărțile ei (niciodată nu știu la ce să mă aștept din partea personajelor ca reacție la ceea ce experimentează). Și tocmai din această cauză, aplaud momentele în care rupe rutina socială și îmi oferă scenarii “recalcitrante” care pot ridica sprâncenele celor mai puțin toleranți.
Și personajele? Le simt false când au acea coerență limpede și devin pasionată de ele când una spun și alta fac.
Cu toate acestea, citesc într-unul dintre eseuri că autoarea s-a simțit deseori inferioară în ale scrisului datorită presiunii exercitate asupra ei de literatura scrisă de bărbați care i se pare mult mai atractivă și spre care avea tendința involuntară să-și conducă propriul stil. Recunoaște că i-a luat destul de mult timp să-și urmeze și formeze stil personal și propria exprimare. O altă curiozitate a fost influența puternică pe care Gertrude Stein a avut-o asupra dezvoltării scrisului său și cât de mult a ajutat-o Autobiografia lui Alice B. Toklas ca model la scrierea Tetralogiei napolitană. Eseul în care își analizează propriile cărți (Prietena mea genială, Fiica ascunsă, Iubire amară, Zilele abandonului) a fost foarte interesant ca proces artistic (eu empatizând perfect cu personajele ei feminine) și ideea de bază este că pentru a crea povești fascinante trebuie să mizezi pe îndrăzneală, sfidare și trufie, pe ruperea tiparului cuminte, pe scrierea șoc care face lectura intensă. Între margini este interesantă pentru un curs de scriere creativă, dar eu sunt mult mai atrasă de ficțiunea scrisă de Ferrante și de aceea așteptam mai mult de la această carte, ceea ce am experimentat și în cazul Invențiilor ocazionale care nu m-a convins, fiind mult prea vagă și generală pentru a-mi capta atenția.
Ferrante, scriind, încearcă să găsească echilibrul perfect dintre nevoia de ordine (pe care și-o dorește și spre care înclină în mod firesc) și haos (care explodează pe neașteptate și fără de care realizează că succesul este aproape imposibil). Expune estetica literară și tendința personală de a urmări realitatea și de a se abate cât mai puțin de la firesc ceea ce poate deveni frustrant când rezultatul nu este cel dorit, recunoaște legătura strânsă dintre chin și condei, vorbește despre trecerea de la adolescenta pasionată de citit la ucenica de scriitor.
Între margini este despre aventura scrisului, despre plăcerea, râvnă, neliniște, implicare și modul în care povestea capătă formă și contur sub condeiul eliberat de restricții și ipocrizie. Meșteșugul scrisului este despre sălbăticia și furia destăinuirii, este despre umanizare, despre plonjare în indefinibil și câteodată chiar într-un abis absurd fără temeri și fără inhibiții.
Alte recenzii de la Elena Ferrante:
