Căci vai de cine-şi pierde ţara / Ca să şi-o ceară de la voi. ( Fără ţară)
Despre Octavin Goga şi ale sale Poezii ,admit, nu îmi mai aminteam nimic de prin şcoală.
Iar cu asta aproape îmi vine să subscriu acelei categorii a cârcotaşilor, care spun de ceva vreme că învăţământul nostru ratează pe undeva sensul însuşi al educaţiei, pierzându-se în direcţii greşite, costisitoare, ineficiente…
Dar să revenim, căci acum discuţia este alta. Anume, că din aproape anonim cum îmi era stilul scriitoricesc al lui Goga, mi-a devenit nu mai puţin de privilegiat, superlativ…preferat.
Ce mi-a plăcut în poeziile lui Goga? o mulţime de elemente şi încă în plus acel ceva, rar, preţios, care se cheamă sentimentul apartenenţei, al regăsirii; vibraţie, pulsiune crescândă a reîntregirii, un fel de identitate clară, simplă, asumată, ca şi cum două suflete au descoperit în sfârşit limba lor proprie pentru a comunica.
Da, e mult patos în poeziile scriitorului ardelean, şi poate încă de aici m-a câştigat pe jumătate.
Dar nu unul zgomotos, vocal, zarzavagesc; în versurile sale se împletesc atât de firesc şi natural inteligenţa, bunătatea, grija pentru mulţii obidiţi ai câmpurilor noastre.
Mereu preocupat de soarta oamenilor simpli, lunadu-şi pe umeri o dificilă sarcina socială, Goga nu cade într-un extremism ridicol, asmuţind fără sens pe oameni, contra altor oameni.
Un bocet surd, asumat, dar demn, răzbate dintre rândurile sale, un geamăt prelung, de generaţii purtat în sânge, în carne, în oase.
Natura, lirismul, culoarea, divinitatea, iubirea, revolta, ţintirimul, satul, oraşul cu agitaţia ameţitoare, pe toate şi încă în plus, le găsim în universul acesta, încărcat de aroma proaspătă a busuiocului.
Titlul generic Poezii reuneşte toate cele cinci volume semnate de poet – patru în timpul vieţii Poezii (1905), Ne cheamă pământul (1909), Din umbra zidurilor (1913), Cântece fără ţară (1916) – şi Din larg (1939) – poezii postume.
Numele care încă de la debut cucereşte public şi critici, ajungând repede un “răsfăţat” al mediului literar nu se opreşte însă aici.
El îşi continuă lupta pentru a face auzită şi cunoscută vocea ţărănimii sărace şi chinuite, care nu are în viaţă decât munca istovitoare şi moartea, fără să fi contat vreodată ca individ.
Un suflet nobil, aspiraţii nobile, o profesie la fel de aleasă; în poeziile sale cântă ţara, poporul, pământul, identitatea.
Dacă există în vocea să poetică inadaptare, idealism, deznădejde? desigur, ele sunt stări cumva specifice oricărui pătimaş. Dar dozele nu anulează şi nici nu exclud acţiunea.
În ajutor şi completare i-au venit gazetarul, prozatorul, oratorul şi omul politic într-o continuă şi intensă zbuciumare.
Născut în Răşinari ( Sibiu, 20 aprilie/1 martie 1881) – sat din care provine şi Emil Cioran, – decedat ( 7 mai 1938 ) în jud. Cluj, Octavian Goga nu continuă tradiţia familiei, în care se înscriu mai mulţi preoţi, inclusiv tatăl sau Iosif; îi cinsteşte însă pe ei şi numele mamei, invatatoarea Aurelia, prin activitatea desfăşurată şi preţioasa moştenire lăsată posterităţii.
Debutează în 1897 cu poezia Atunci şi acum ( revista Tribuna).
Eu am vibrat la mai toate dintre versurile sale, între care: Părăsiţi, Prăpastie, Revedere, Poet, Oaspe vechi, Sonet, Amurg, Din larg, Tristia, s.a.
Priveliştea din înălţimi s-arată / Atât de-ngustă, strâmbă şi ciudată ( Din larg )
NOTĂ: 9,5 / 10
Alte recenzii de la Octavian Goga:
Din pacate mie nu mi-a placut poezia lui Goga. De fapt, poezia in general.