înțelegea că pieirea lor ca stare era aproape, fusese hotărâtă de soartă mai demult încă. (pag.55)
Cronica Stăicului este o carte care șoptește frumos, încă de la copertă, fiind încadrată în colecția Vintage. Și mai plăcut este însă, atunci când descoperi, citind-o, că își onorează promisiunea de a reface vremuri de odinioară, cu ritualuri, tradiții, superstiții, învățăminte.
Prin ochii coanei Masinca, vedem crescând o generație după alta, asistăm la iubiri, ambiții, certuri, tragedii, dar, mai ales, pășim pe cărări din Valea Motrului, și întâmpinăm trecerea timpului peste Stăicul său drag.
Cu ciclul de 2 volume De pe Valea Motrului – De pe Valea Motrului, povestiri, 1947 și Cronica Stăicului – scriitoarea Sarmiza Cretzianu (născ. 20 februarie 1905, Turnu-Severin, într-o familie de intelectuali) castiga, la vremea respectivă, numeroase aprecieri, care, aș spune, sunt perfect valabile și astăzi. Eu însămi, citind-o, am simțit un dulce fior, recunoscând în unele gesturi, vorbe, convingeri, pe cele ale bunicii mele…
Cele 3 capitole ale cărții urmăresc, fiecare, un alt capitol al vieții Masincăi Hârgotă: istoria de familie, copiii și copilăria nepoților; adolescența și tinerețea nepoților; și, în fine, marile praguri ale vieții: dragostea și căsătoria. Liantul între secvențe, mai mici sau mai mari, este mereu același: evocarea trecutului, amintiri din moși-strămoși, ritualuri, tradiții, superstiții.
Masinca Hârgotă, din lungul neam al Stăicului, început de căpitanul Jarco, mai multe generații în urmă, este văduvă de mai mulți ani. Stăpână peste o moșie destul de săracă, se zbate să-și țină totuși rangul, să-și crească fetele și să le căsătorească bine.
Într-o vreme în care schimbările prefigurează noi rânduieli, bătrâna înțelege că șansele mari ale fetelor sunt ginerii de oraș, magistrați școliți în străinătate și deprinși cu vântul modernizării.
Peste ani, îi este dată binecuvântarea să-și depene poveștile și nepoatelor, care vor primi aceeași educație precum mamele lor. În vreme ce băieții sunt lăsăți să zburde cât e ziua de lungă, liberi, fetele sunt atent strunite.
Învață să coasă și să se poarte, să fie feminine, chibzuite, tovarășe de viață și să țină în mâini toate frâiele casei. Înainte de baluri se mănâncă ușor, se doarme bine, se urmează un ritual de îmbăiere, se îmbracă ținute elegante și corecte. Nu era (și nici astăzi nu e ) deloc treaba ușoară, zău așa!
Dintre cele 3 nepoate, ochii albaștri ai Dochitei urmăresc cel mai avid poveștile bunicii.
Cea mai mică dintre nepoate, dar și cea mai sensibilă, va dovedi totuși, la împlinirea sorții, tăria de a-și urma glasul inimii, atunci când, îndrăgostindu-se de vărul sau Pârvu, trebuie să înfrunte o dușmănie veche de 20 de ani, între bunica și sora ei.
O lume în schimbare, sfârșitul de sec.19, în care mica boierime, intrată în declin, asistă la apusul unei epoci. Cei mai mândri și bataiosi, se zbat să mențină măcar aparența rangului, deși pentru asta se cer sacrificii (mai ales sufletești) considerabile.
Mai puțin literatură și mai mult realitate, povestea Stăicului este un prețios cufăr cu amintiri, primit in dar de autoare, de la bunica sa. Iar în generozitatea și priceperea sa, ne lasă și pe noi, cititorii, să admirăm comoara, și, cu astă ocazie, să ne reamintim de bunicile noastre.
Citiți! Citiți Cronica Stăicului! Citiți Sarmiza Cretzianu!
NOTA: 9/ 10
Alte recenzii de la Sarmiza Cretzianu:
O carte foarte frumoasa care merita citita.