„Ai ales cea mai periculoasă profesie din lume. Într-o zi, în timp ce vei scormoni prin locurile acelea întunecate, vei întâlni un mostru care te va înghiţi cât ai zice peşte, înainte să-ţi fi dat seama ce se întâmplă. Dacă aş fi un vânător de coşmaruri, ca tine, aş încerca să fiu mai atentă”
Se spune că o naţiune sărăceşte văzând cu ochii când scriitorii săi pleacă. Nu ştiu cât adevăr se ascunde în aceste cuvinte, dar ştiu sigur că e loc de multă mândrie când un conaţional de al nostru devine renumit în întreaga lume, graţie talentului şi dibăciei sale în arta scrisului. Anume mândrie specială ne provoacă nimeni altul decât Eugen Ovidiu Chirovici, autor de carte, născut în zona Făgărașului, județul Brașov, de profesie economist, scriitor și jurnalist român. Nu i-am citit anterioarele cărţi, devenite cam toate bestseller-uri în diferite ţări ale Europei, dar am avut deosebita plăcere de a mă delecta cu noul său roman „Cartea secretelor”, apărut la Editura Rao. Întâmplător sau nu, îmi cerea creierul o detaşare de la cărţile grele, dar fără a-l deconecta definitiv de la circuit, aşa că un thriller cu mult suspans a fost anume ceea de ce am avut nevoie.
Eram cumva reticentă faţă de scriitura autorului, mai ales fiindcă anterioara „Cartea oglinzilor” a împărţit părerile blogosferei româneşti, iar eu, ca amatoare a genului, mă aşteptam să îmi pice în mână încă o variantă snoabă de detectiv ieftin. Mare mi-a fost mirarea să am în mână un roman cu adevărat bun. Dar să începem a despica acţiunea, aşa cum se cuvine, fără gram de spoilere. Îl avem în centrul acţiunii pe James Cobb, psihoterapeut, specializat pe studiul recuperării memoriei. Acesta este pus în faţă în faţă cu o enigmă veche de peste patru decenii şi a cărei rezolvare vine doar când acesta începe efectiv să priceapă desfăşurarea evenimentelor. Personajul central este meticulos şi pedant, exact aşa cum trebuie să fie profilul profesional al acestuia. Este un ascultător desăvârşit, dar şi un observator pe măsură, deşi în unele momente a dat dovadă de anumită febleţe, de înţeles prin factura sa umană. Maniera cu care acesta se lasă antrenat în jocul trecutului, face ca naraţiunea în sine să fie alertă, calitativă şi perfect tangibilă. Spun asta şi e o dovadă de meritocraţie în plus, faptul că nu am apucat efectiv să mă plictisesc. Romanul este o pâlnie care absoarbe, care te prinde şi te ţine într-un suspans continuu.
Unele pasaje au fost chiar memorabile, mai ales în dimensiunea înţelegerii firii umane, iată de exemplu această replică: „Vezi tu, James, ura poate fi uneori un combustibil la fel de puternic precum iubirea.” Sau această minunată idee: „Uşile pe care nu le deschidem sunt la fel de importante ca şi cele prin care alegem să păşim. Oamenii sunt tentaţi să uite şi, când vine vremea socotelii, nimeni nu numără uşile rămase închise, ci doar pe cele câteva pe care le-au deschis.”
Mi-a plăcut mult maniera cu care autorul abordează existenţa unei familii, săpând adânc în cotloanele sale până acolo unde se contopeşte cunoaşterea cu necunoscutul, firescul cu nefirescul. Chirovici îşi permite luxul de a-şi lansa eroii într-un joc absurd al memoriei, scoţând la iveală temeri şi o doză de macabru. „Amintirile şi obiectele de familie lăsate în urmă de cei care mor nu-şi pierd neapărat sensul, dar, în absenţa fostului lor proprietar, adevărata lor semnificaţie devine obscură şi fiecare dintre ele se transformă într-un puzzle.” Vedem cum autorul nu se sfieşte să privească dimensiunea largă a comuniunii umane, care nu înglobează doar partea frumoasă a lucrurilor, ci conţine şi cele mai tenebre unghiuri ale minţii umane.
Şi pentru că nu îmi pot permite luxul de a da detalii, mai ales pentru că avem parte de un roman cu multe întorsături de subiect, vă las în compania autorului şi a personajelor, care cu siguranţă vă vor răpi câteva nopţi de somn, fără pic de menajament.
Alte recenzii de la E. O. Chirovici:
