Nu sunteți singuri.
Nu este vina voastră.
Puteți fi ajutați.
Acesta este mesajul din epilogul cărții, din păcate nu este și ceea ce promovează povestea.
Am o slăbiciune bolnavă pentru YA, probabil din cauza vârstei. Mi-e dor de adolescență și știu că-i imposibil să mă întorc acolo. Cu alte cuvinte, m-am apucat de cartea asta plină de speranță și mi-a plăcut mult la început, apoi nu mi-a mai plăcut și, oricât m-am gândit și am întors-o pe toate fețele după ce am terminat-o, n-am găsit rostul sfârșitului brutal sau al idealizării unei minți torturate de depresie.
Povestea alternează capitolele spuse din perspectiva a două personaje: Finch și Violet. Sunt diferiți și altfel, în felul lor. Violet este fata populară, implicată, cu o grămadă de prieteni, dar devastată de moartea surorii sale într-un accident căruia ea i-a supraviețuit. Se învinovățește, nu-și mai găsește motivația de a continua și ridică ziduri între ea și restul lumii, ziduri ce amenință să o sufoce. Finch este un adolescent depresiv, abuzat toată copilăria de tatăl său, cu porniri și gânduri suicidale și schimbări bruște de stare. Când cei doi se întâlnesc prima dată pe marginea acoperișului școlii, starea lor de spirit este identică, doar motivele care i-au adus acolo diferă. Inițial, nu este foarte clar cine pe cine salvează. Dar mințile lor chinuite găsesc numitori comuni, iar plimbările prin peisajul minunat al Indianei îi apropie.
Proiectul inițiat de profesorul de geografie mi s-a părut o idee minunată pe care să fie clădită povestea de dragoste, dar sensul pe care l-a ales autoarea m-a întristat. N-am găsit speranța de vindecare sau salvare, n-am văzut decât partea întunecată și deprimantă și aspectele negative. N-am înțeles de ce unii pot fi salvați și alții nu, n-am înțeles de ce salvarea unuia trebuie clădită pe distrugerea celuilalt. Finch și Violet sunt distruși, au inimile sfărâmate. Ok. Am înțeles. Dar cine nu trece prin asta în adolescență, când psihicul este atât de sensibil? Poate nu așa grav, poate că dramele lor sunt mai adânci ca la alții, dar nu înțeleg de ce nu s-a pus accent pe depășirea acelor drame? M-a deranjat accentul pus pe Violet, ca și cum doar soarta ei este urmărită și singura care contează.
De asemenea, personajele sunt construite diferit. Finch este un personaj amuzant și vesel, un tip cu o minte curioasă și extrem de ageră, dinamic și carismatic, care știe să-și ascundă foarte bine depresia. Această aparentă stare de bine afișată este un pic derutantă. Este un om al extremelor. De la râs în hohote la izolare totală este doar un pas. Mi-a fost greu să-i înțeleg toate trăirile. Dar m-a captivat personajul lui. A fost singurul care mi-a plăcut de altfel. Violet, în schimb, e anostă, mediocră, prea obișnuită și ștearsă. Este total pusă în umbră și eclipsată de Finch. Mi-ar fi plăcut un personaj mai deosebit, un personaj cât de cât de nivelul celuilalt ca originalitate.
M-a deranjat și faptul că sentimentele ce se nasc între cei doi se bazează pe boala mintală, ca și cum aceasta ar înfrumuseța și ar da farmec minții. Depresia nu-i drăguță, gândurile pesimiste sau sinuicidale n-ar trebui să te facă șarmant sau fermecător.
O altă problemă sunt adulții din carte. Ce naiba fac ăștia? Unde sunt? Pe ce lume trăiesc? De ce nu reacționează? Ce fel de părinți pot fi așa ușor de înșelat sau mințit? Pentru ce fel de părinți devin copiii invizibili?
Este un YA dar n-o recomand adolescenților, cel puțin nu celor depresivi; este o poveste despre sinucidere și depresie, scrisă într-un stil pesimist și apăsător care poate dăuna celor ce se luptă cu astfel de stări și caută un motiv să rămână în viață. Nu este cel mai bun mod de a ajuta pe cineva să depășească o traumă, e pur și simplu greșit și chiar periculos să promovezi așa ceva printre adolescenți.
Terminând cartea, singura concluzie la care am ajuns a fost că pe Finch nimeni nu-l poate ajuta. El nu poate fi salvat. Mi-a lăsat un gust amar.
Nu contează ce iei, ci ce lași.
Alte recenzii de la Jennifer Niven:
