Era perechea pe care ea o realizase împreună cu Rino, făcând și desfăcând luni de zile, distrugându-și mâinile este finalul cărții Prietena mea genială scrisă de Elena Ferrante.
Această carte spune povestea emoționantă a prieteniei dintre Elena și Lila. Acțiunea are loc în anul 1950, în mahalalele orașului Napoli. Este perioada în care violența era un stil de viață, iar mafia făcea legea.
Practic era ceva normal ca bărbații să își bată soțiile, tații să își lovească copiii iar țipetele și jignirile făceau parte din vocabularul uzual. În acest context Elena și Lila încercau să își construiască o copilărie liniștită, înconjurată de cărți și cultură.
Totodată este interesant cum sunt construite cele două personaje. Elena este timidă, sfioasă în timp ce Lila este bătăioasă și sigură pe ceea ce își dorește. Elena are un chip angelic, păr blond pe când Lila este bunetă, băiețoasă.
Cartea începe cu un prolog, în care acțiunea se petrece în zilele noastre. Elena este contactată telefonic de Rino, copilul Lilei, disperat că mama lui dispăruse. Chiar dacă, inițial Elena nu se îngrijorează, crezând că Lila își dorește doar să îi ofere fiului ei o lecție; totul se încețoșează, în momentul în care află că iau dispărut hainele, toate lucrurile din casă, reușind inclusiv din fotografiile în care apărea să se evapore.
În acel moment, Elena se înfurie și este hotărâtă să afle ce s-a întâmplat și să nu o lase pe Lila să își ducă planul până la sfârșit. Interesant este cum firul acestei prietenii se menține la fel de puternic de-a lungul timpului, în ciuda drumurilor diferite pe care cele două fete pornesc.
După acest prolog acțiunea se mută în trecut și ne arată copilăria și cum cele două fete s-au împrietenit. Fiind o poveste care se întinde pe patru volume, evident că la final nu aflăm deznodământul prologului; prolog care pe mine mă intringă și care mi-a stârnit curiozitatea. Așa că abia aștept să citesc și volumul al doilea.
Un aspect interesant în primul volum îl reprezintă pasiunea fetelor pentru citit și învățat, în condițiile, în care în familiile lor învățatul nu reprezenta o prioritate. Sunt multe detalii interesante despre această pasiune a lor, pe parcursul întregului volum.
Celelalte volume sunt: Povestea Noului Nume, Cei care pleacă și Cei ce rămân, Povestea fetiței dispărute.
Când eram mică – pe la doisprezece-treisprezece ani, eram absolut convinsă că o carte bună trebuie să aibă un bărbat drept erou și lucrul ăsta mă întrista foarte tare. Dar după vreo doi ani faza aceea s-a încheiat. La cincisprezece ani, am început să scriu povești despre fete curajoase aflate în situații dificile. Însă am rămas cu convingerea – e adevărat, tot mai accentuată – că cei mai mari povestitori sunt bărbații și că, dacă vrei să scrii, trebuie să înveți să povestești ca ei. – Elena Ferrante
Alte recenzii de la Elena Ferrante:
