„There’s one novel, Cujo, that I barely remember writing at all. I don’t say that with pride or shame, only with a vague sense of sorrow and loss. I like that book. I wish I could remember enjoying the good parts as I put them down on the page.” Stephen King
Eu am doi câini și țin la ei ca la copiii mei și probabil din această cauză ideea cărții mi-a dat fiori pe șira spinării și mi-a pus puțin nervii la încercare. Cujo e într–adevăr unul dintre personajele centrale, dar nu-l poți acuza de nimic. Din contra, totul a fost împotriva lui.
Cujo e un Saint Bernard imens, de vreo 90 de kg, blând, ascultător, prietenos, îndrăgit de stăpâni și vecini, molcom și boem în felul în care doar câinii uriași pot fi până când se transformă în altceva. Într-o mașină de ucis, greu de oprit. Și nu e urmare a vreuneia dintre ideile paranormale și bizare de ale lui King, nu apelează la așa ceva în povestea asta. Cujo, aflat la vânătoare de iepuri pe terenul viran al fermei stăpânilor, nimerește blocat într-o vizuină și este mușcat de bot de un liliac. Cujo turbează. Evenimentele și oamenii fac ca acest lucru să treacă neobservat și nimeni nu-și face timp să ia măsuri.
Dar nu despre turbarea unui câine e cartea aceasta. De fapt, Cujo apare foarte puțin în prima jumătate a cărții. Cujo e doar punctul de tensiune maximă în jurul căruia sunt construite celelalte povești. Pe măsură ce boala câinelui degenerează, personajele se confruntă cu tensiuni și conflicte morale, cu dileme personale și întrebări existențiale. Sunt puse pe tapet viețile a două familii din zonă care se confruntă cu probleme grave: abuzul domestic și adulterul. Este despre oameni, viață și cât de mici și neînsemnați ne simțim câteodată. E despre abuz domestic, violență, adulter și minciună. Stăpânii lui Cujo au o căsnicie dominată de un soț și tată abuziv. În timp ce cealaltă familie se străduiește să meargă mai departe, iertând și uitând de dragul copilului lor, Tad. Este despre iertare, responsabilitate și carieră. E despre rutina vieții și cât îți poate întinde nervii. Este despre frica de schimbare și lipsa de opțiuni. Este despre căsătorie și modul în care simți câteodată că te leagă de mâini și picioare. Este despre frică și visuri și speranță și regret și amăreală. Este despre oameni și pași mărunți care contează enorm. E despre decizii prostești care îți pot da viața peste cap. E despre dragoste necondiționată și impotența de a schimba destinul. E despre a merge mai departe atunci când tot ce vrei să faci e să te întinzi și să mori.
Nu e genul tipic de poveste King, e aruncat un pic de paranormal legat de Zona moartă și criminalul în serie prins de John. Pare că ceva din spiritul demonic al acestuia a rămas agățat undeva în dulapul fostei sale case, locuite acum de Tad și familia lui. Dar poate fi interpretat și ca frica specifică copiilor de monstrul de sub pat. De asemenea, în această poveste reapare șeriful din Zona moartă, și are parte de un sfârșit oribil încercând să-i salveze pe alții de furia lui Cujo. Sunt foarte bine scrise capitolele văzute din perspectiva și prin ochii lui Cujo. Modul în care boala îi afectează gândirea și percepția, te determină să înțelegi că vina nu-i aparține și tot ce se întâmplă nu mai depinde de el. Timpul lui de a lua decizii s-a sfârșit. Finalul este macabru, foarte trist si sufocant. Mi-a plăcut mult, dar, nu, nu m-a convins să-mi fie frică de câini.
Alte recenzii de la Stephen King:
