După Pacienta tăcută, thriller care mi-a plăcut enorm și care m-a suprins cu un final inimaginabil, am hotărât că e musai să citesc și Fecioarele. Am auzit despre această carte idei contradictorii, unii o consideră mai bună decât Pacienta tăcută, iar alții un eșec literar. Deși, consider că cartea nu s-a ridicat la nivelul romanului de debut al autorului, totuși am fost curioasă să ajung la finalul ei și am fost ținută de acțiune.
Însă, în goana de senzație și de a crea un deznodământ surpriză, autorul a exagerat și a dat naștere la un final după părerea mea aberant. Cumva nu se leagă treaba. Probabil mulți vor zice că nici în Pacienta tăcută finalul nu era previzibil, însă, acolo l-am primit ca pe o surpriză năucitoare care a dat contur istoriei și a condimentat-o, un fel de “la touche finale”. Ceea ce nu pot zice despre acest roman. Este o percepție personală.
Dar, să trecem la subiect. Romanul debutează cu afirmația că Edward Fosca e ucigaș și că în privința aceasta Mariana nu are nici o îndoială. Nu am înțeles de ce autorul a început romanul cu această afirmație care aparent era ceva la care trebuia să se revină ulterior. Este lesne de intuit că adevăratul ucigaș este altul…
În fine, Mariana Andros este o psihoterapeută de succes care practică terapia de grup. Însă, pe plan personal este la limita echilibrului interior revenindu-și cu greu după moartea soțului care a avut loc cu un an în urmă. Atunci când una din prietenele nepoatei sale Zoe este ucisă, Mariana pleacă la Cambridge pentru a-i fi alături nepoatei. Aici devine obsedată de ideea că ucigașul este profesorul de tragedia greacă, Edward Fosca. Toate cercetările sale o duc la el, cu atât mai mult cu cât ulterior alte două fete sunt omorâte. Toate victimele făceau parte din grupul de studente protejate ale profesorului, denumite și Fecioarele.
Mariana se avântă într-o adevărată vânătoare a criminalului, își atribuie chiar puteri nu doar de detectiv, dar și de super-erou menit să le salveze pe Fecioare și să le deschidă ochii la toți. Nu prea se leagă aici cum o văduvă suferindă se aruncă cu așa un entuziasm în cercetări, dar na, ce știu eu…
Per ansamblu, cartea a fost ok, însă nu un waw. Probabil așteptările au fost prea mari. Am apreciat încercările autorului de a intercala și puțină psihanaliză. Mariana analizează personalitatea criminalului. Sunt prezente unele teze din psihologie conform cărora la baza fiecărui criminal stă un copil lipsit de dragoste și empatie. Însă, cred că se putea de explorat această nișă un pic mai reușit, totuși eroina este un specialist în psihanaliză.
Psihopatia sau sadismul nu apar din nimic. Nu sunt un virus care infectează pe cineva din senin. Au o lungă preistorie în copilărie. Copilăria este o experiență reactivă, ceea ce înseamnă că, pentru a simți empatie față de altă ființă omenească, trebuie mai întâi să ne ofere empatie – de către părinții noștri sau cei care îngrijesc.
Anyway, dacă și în lista voastră de lectură se găsește Fecioarele, vă invit să vă dozați așteptările. În cazul în care vă va plăcea, veți avea parte de o surpriză plăcută, în caz contrar măcar nu veți avea o dezamăgire prea mare.
Alte recenzii de la Alex Michaelides:
