Actul I
Are loc o crimă pe o insulă privată a Greciei.
Toți cei șapte prezenți acolo sunt invitații personali ai victimei, cunoștințe și prieteni vechi.
Și scriitorul este unul dintre ei, așa că el ne zice povestea. Și nu o zice oricum ci ca și un prieten apropiat care ne dezvăluie o știre “Ai auzit ce s-a întâmplat? Nu? Stai să îți zic eu.”
Și continuă cu același stil detașat și dezinvolt, străduindu-se din răsputeri să fie obiectiv dar căzând destul de des în ispită și “înflorind” pe alocuri evenimentele.
El este Elliot, prietenul Lanei.
Și după cum scrie, vrea sa fie și prietenul nostru cel mai bun.
Nu-ți cer decât să mă asculți până la capăt.[…]
De ce sunt neliniștit? Sună ridicol, știu, însă, după ce ți-am spus povestea mea și am petrecut atâta timp împreună, constat că sunt tot mai atașat de tine. Nu vreau să te pierd sau să te fac să-ți strici părerea despre mine. p.118
Mai multe acte amestecate
Ne câștigă încrederea. Ne face curioși, atenți încât ajungem să îi dăm dreptate chiar și atunci când nu prea are.
Dar totul are un scop bine definit.
Și obiectivitatea și “înfloririle” și detaliile irelevante, toate sunt așezate una în spatele celeilalte, la distanțe și în direcții diferite, ca apoi la final să creeze o imagine 3D clară și evidentă.
Dar până la final e cale lungă!
Oamenii și locurile se împletesc ca și catenele de ADN. Și tot ca și acestea se rup uneori și formează dezechilibre incontrolabile.
Lana (victima) trăiește la Londra.
Îi plăcea Londra, însă, după aproape zece ani petrecuți acolo, în mintea ei orașul și vremea urâtă au devenit sinonime. p.21
Aparent vrea să evadeze din rutină, pe insula din Grecia, insulă dăruită de soțul ei răposat.
Apropo, insula are și ea un nume.
I s-a zis Aura, după zeița grecească a “aerului dimineții” sau a “adierii”. […]
Vântul e o pacoste pentru acea parte a lumii.[…]
Bunica lui Agathi numea vântul din Marea Egee “to menos”, care însemnă “furia”. p.34.
Așadar, izolarea și spațiul privat sporesc intriga. Locația este la fel de importantă ca și motivul crimei. Poate chiar motivul însuși…
Rând pe rând ne sunt prezentate personajele: toți misterioși, toți posibili suspecți, fiecare ascunzând mult mai mult decât arată.
Ultimul act
Obișnuiți de la Pacienta tăcută și Fecioarele, felul în care Alex Michaelides se joacă cu noi este pe cât de frustrant pe atât de genial.
Ne face să credem că am descoperit de la început cheia poveștii, cea aurită și strălucitoare iar apoi pe măsură ce ne apropiem de ea și vrem să o atingem, să o luăm și să deschidem enigma, ne dăm seama că a fost doar o hologramă.
Nu e vorba că finalul nu se poate anticipa.
Din contră, îl anticipezi încontinuu. După fiecare capitol tot crezi că știi ce urmează.
Și apoi la următorul te răzgândești și îți formezi altă teorie. Apoi din nou soluția trebuie revizuită.
Te enervezi și te ambiționezi totodată!
Cartea asta e bună de tot! Citiți-o cât mai repede!
Vă va pune sângele în mișcare!
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia
Alte recenzii de la Alex Michaelides:
