Relația mea cu această carte a fost una de love-hate. Nu a fost o lectură ușoară și nici istoria nu mi s-a părut ușor de urmărit. Pe-alocuri plictisitoare aș zice. Alte părți adevărate bijuterii. De-altfel, cred că se mai întâmplă uneori să avem aceste percepții când îi citim pe clasici.
Am făcut cunoștință cu opera Virginiei Woolf prin “O cameră doar a ei”. Dacă e să fac o comparație între cele două romane, trebuie să menționez că prima întâlnire a fost una mai agreabilă. Am rezonat cu “O cameră doar a ei” ceva mai mult.
Evenimente din acest roman se petrec între 1910 și 1920. Eroii sunt membrii familiei Ramsay și oaspeții lor. Figura doamnei Ramsay se evidențiază printre celelalte personaje. Ea reprezintă prototipul feminin în viziunea lui Woolf – o fire blajină, iubitoare, mereu înconjurată de cei opt copii. În același timp, în antiteză cu ea apare soțul, domul Ramsay, prototipul masculinității (la fel în viziunea lui Woolf) un bărbat dur și egocentric. Aflăm pe parcurs că domnul Ramsay nu este iubit nici de proprii copii.
Totuși de-a lungul lecturii cititorul nu realizează dacă antiteza între cele două personaje de bază evidențiază modelul feminin și cel masculin, sau reprezintă doar deosebirea între doi părinți. Primul își manifestă dragostea, căldura și blândețea față de copii, iar cel de-al doilea nu este nici el autoritar, însă egoist și ține cu tot dinadinsul să fie corect, chiar dacă aceasta ră
nește inimile copiilor.
Printre oaspeții soților Ramsay se afla tânăra Lily Briscoe. Ea apare la început ca o pictoriță nesigură care încearcă să facă un portret al doamnei Ramsay și al lui James, cel mai mic dintre copii. Lily este o observatoare prin ochii căreia analizăm personajele. Acel tablou finisat abia peste zece ani ar putea reprezenta faptul că e bine să ducem lucrurile la bun sfârșit. Sau ar putea fi o transpunere în nemurire a doamnei Ramsay, o readucere în scenă a acestui personaj atât de îndrăgit de cititori.
Dispute, dezacorduri, ciocniri de păreri, prejudecăți – toate aceste ingrediente domină filele romanului și vin să condimenteze gustul lecturii.
I se părea absurd să inventezi diferenţieri, cînd oamenii — numai Dumnezeu ştie — erau şi-aşa destul de diferiţi. „Deosebirile reale, îşi spunea ea stînd în picioare lingă fereastra salonului, sînt suficiente, o, absolut suficiente !” Se gîndea în clipa aceea la bogaţi şi săraci, la cei de sus şi cei de jos…








