Sunt în acea perioadă, să-i zicem tinerețe târzie🤣, în care descopăr și acopăr marile lacune literare din adolescență. Uite așa am ajuns la Cel mai iubit dintre pămă̂nteni. Pe care sub nicio formă n-am vrut să-l încerc până acum (urmează Mizerabilii, țineț̦i-vă bine) fix pentru că toată lumea zicea că-i un must. Ete fâs…ce să-ți spun, ziceam eu. Mă leși!!!
No, îmi asum prostia…v-am zis că sunt în proces de recuperare și vindecare din traume pe care le consideram irecuperabile. Recunosc că probabil e cel mai bun roman românesc pe care l-am citit vreodată (cu toate că-s conștientă că nu mă pot decide niciodată care e cel mai bun și întotdeauna e ultimul pe care l-am citit și plăcut ceea ce denotă o memorie scurtă, ca să nu zic minte🤣). Nu-mi vine totuși momentan nimic în cap care să facă față haosului ordonat și tăvălugului psihologic numit Petrini. Am citit undeva o recenzie în care se emitea ipoteza că dacă Dostoievski ar fi fost contemporan cu Preda și i-ar fi citit romanul ar fi făcut o plimbare până în România doar pentru a-i strânge mâna și a-i spune: Stimabile, mulțumesc!
Și mi se pare o ipoteză de bun simț acum când am terminat cartea. Ce a contat foarte mult este că am ascultat-o jumătate pe Voxa. E mare lucru audiobooks-ul. Două zile la birou cu Cel mai iubit dintre pământeni în urechi. Una dintre cele mai eficiente chestiuni făcute în ultima perioadă.
M-a captivat total. L-am iubit și l-am urât pe Petrini. L-am admirat și am simțit nevoia să-l bat de nenumărate ori. Am dat cu el de pereți și după aceea l-am pupat pe frunte ca o mamă bătrână de la țară. Ce om, ce de gânduri și ce gânduri. Și din când în când îmi aduceam aminte iar că mai merita câte o palmă. D-aia de care îi mai dădea și el Matildei. Așa degeaba și preventiv. Dar nu-l puteam lasă din mână nici măcar în momentele când ne certam, cum n-o lasă nici el, nenorocitul, pe dezaxata de Matilda și când i se părea că a ajuns la fundul sacului cu răbdare. De foarte multe ori Petrini mi-a părut sexist, machist și un snob îngâmfat și plin de el. Este un om cu oarece cultură născut și obligat să trăiască în Era Ticăloșilor. În ciuda naivității politice (din cauza căreia ajunge în arest), în relațiile cu femeile este suspicios și aproape maniac, le jignește și le tratează de multe ori ca un mitocan. Se simte superior și se poartă în consecință, chiar dacă mentalitatea lui este una profund patriarhală. Dar, în general, Petrini este asocial și foarte greu abordabil în legarea unei relații. Prietenii pe care îi are de-a lungul vieții îi numeri pe degete și reușește să-i piardă pe toți până la final.
Petrini, eroul romanului, este prototipul de intelectual naiv care ducându-și viața într-o societate unde comunismul se instalează la putere din ce în ce mai confortabil, se maturizează forțat și începe să înțeleagă trecând prin cele mai neplăcute experiențe că libertatea în România este pe cale de dispariție și neprotejată de lege.
Pe lângă trauma politică și profesională, Petrini își analizează experiențele, sentimentele și relațiile cu femeile importante din viața sa (soldate toate cu eșecuri). Aspirantul filozof, asistentul ce visa la o carieră universitară și la scrierea unei teze filozofice complexe ajunge deținut politic. Din cercurile intelectuale și fine în care se învârtea în tinerețe se trezește după eliberare, obligat pentru a se întreține, să lucreze cu scursura societății la deratizarea orașului. Dar Petrini trece prin viață fără a dispera. Și urmărindu-l realizezi că destinul “ți-l mai faci și cu mâna ta”, cum spune o vorbă și sunt rare cazurile când chiar nu poți interveni pentru a remedia situația. Petrini are în mare parte din carte rol de spectator activ și unul dintre lucrurile de care ne convinge este că nu ești niciodată prea bătrân sau prea sătul să iubești sau s-o iei de la capăt. Viața este schimbare și mișcare, este zbucium.
Ceea ce este foarte interesant este că urmărind femeile din carte din perspectiva lui Petrini – singura variantă pe care o ai de altfel – realizezi cât de greu sunt de înțeles din perspectiva masculină. Toate par puțin nebune. Petrini își pune amprenta personală și reușește să inoculeze cititorului propriile gânduri și trăiri. Episoadele de dragoste și ură le trăiești odată cu el la aceeași intensitate, revolta și admirația, nemulțumirea și satisfacția, cu toate acestea este un personaj plin de ură, un om citit, educat, cult care cataloghează egalitatea de gen drept un moft al femeii, este orgolios, este egoist. Rușinică, Petrini! Dar poate că Preda a insistat pe aceste lucruri, pe toate aceste atribute negative ale personajului său tocmai pentru a ne demonstra exact contrariul: „dacă dragoste nu e, nimic nu e…”
Alte recenzii de la Marin Preda:
