După ani în care stă în umbra tatălui său, scriitorul francez Alexandre Dumas-fiul, debutează cu „Les Aventures de quatre femmes et d’un perroquet”, în 1845. Însă romanul care i-a adus renumele internaţional este Dama cu camelii, apărut în 1848 şi adaptat pentru teatru în 1852, bucurându-se de un succes enorm ce va marca secolul al XIX-lea.
Romanul de dragoste este, în esenţă, povestea autorului cu Marie Duplessis, o curtezană ce îl va ispira să creeze personajul Marguerite Gautier, relatat prin intermediul lui Armand Duval.
Cei doi se cunosc la o piesă de teatru, pe când Marguerite era sub protecţia baronului de Varville, dar acest lucru nu va împiedica ca iubirea pentru ea să se instaleze în sufletul tânărului provenit dintr-o familie modestă şi onorabilă. Acesta îi cere noii sale amante să renunţe la vârstinicul baron ce o întreţinea. Marguerite, avea nevoie de traiul luxos pe care i-l garantau ieşirile alături de oamenii bogaţi, însă îşi suprimă dorinţele pentru o vreme.
„Iubirea adevărată te face totdeauna mai bun, oricare ar fi femeia care o inspiră.”
O femeie, Prudence, le mijloceşte întâlnirile şi le pune la dispoziţie vacanţe la ţară, în care cei doi se rup de lumea cotidiană a Parisului. Situația începe să devină tensionată atunci când tatăl lui Armand începe să îşi facă griji pentru situaţia fiului său și îi trimite scrisori îngrijorătoare prin îşi anunţă vizita.
Proaspăta amantă realizează că nu poate trăi tot restul zilelor în condiţii mult sub nivelul ei şi, printr-o hotărâre de moment, se reîntoarce la petrecerile târzii, nopţile petrecute cu baronul şi la viaţa zbuciumată.
Dama cu camelii este un roman realizat ca o confesiune a lui Armand, proiecţia autorului, pentru un străin,iar tema generală este cea a iubirii neîmplinite. Un lucru este cert: Marguerite Gautier va avea întotdeuna camelii roşii.
Regret că trebuie să scriu asta, dar Marguerite nu a renunțat de bună voie la traiul cu Armand, a făcut-o din dragoste pentru a nu păta onoarea familiei lui. Povestea este mult mai tragică, iar iubirea celor doi, mult mai profundă decât reiese din această recenzie. Opinia mea despre carte este disponibilă la https://personajedebasm.wordpress.com/2015/09/05/domnul-si-vagaboanda/ . Sunt de părere că trebuie dat Cezarului ce-i al Cezarului! O zi faină!
Bună, Elenis! Îmi pare rău că recenzia mea nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor şi îți respect părerea.
Sigur că povestea este mult mai complexă decât am descris-o eu, însă am încercat să fiu obiectiv şi să las cititorii să descopere simțămintele personajelor.
Cât despre versiunea ta, felicitări! E foarte bună.