Ediție bilingvă română-engleză Atunci când Ioana, studenta la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine în București, îl întâlnește pentru prima dată pe Ken, nu cunoaște prea multe despre el. Nu știe, spre exemplu, că el aparține unei familii distinse din aristocrația japoneză. Mai mult, nu știe cât de multe complicații va cauza viitoarea lor relație. Știe numai că îl iubește, iar asta îi e suficient. Viața lor capătă o aură de poveste, dar, odată cu mutarea în Japonia, Ioana începe să resimtă presiunea vieții aristocratice. Străină într-o țară nouă și ciudată, ea încearcă să înțeleagă cultura japoneză. Oare viitorul Ioanei se găsește în Japonia, alături de soțul ei, sau înapoi în România, împreună cu familia? Ai Suru este o poveste adevărată, delicată și sensibilă despre dragoste, familie, șoc cultural și acceptare. Fragment din volumul 1 "Ai Suru. A iubi" de Ioana Lee: "Prietenul budist la nevoie se cunoaște Unchiul Koji era un preot mai special... era atât de tolerant și deschis față de alte culturi, alte obiceiuri de viață, inclusiv cele occidentale, bucurându-se de ocaziile de socializare și de plăcerea dânsului, încât îți schimbă percepția rigidă despre ce ar trebui să fie și cum ar fi de așteptat să se poarte un preot, fie el și budist. După titlul unui film mai vechi, pe care-l văzusem în adolescență, o comedie cu Adriano Celentano, eu îl numisem în sinea mea ”Preotul dansator”, pentru că era nonconformist în purtare, dar plin de înțelepciune. Într-o noapte târzie și tulbure, l-am sunat pe unchiul Koji acasă și l-am rugat să trimită șoferul să mă ia, sau mai bine să vină chiar el să mă ia. A venit. M-a dus la ei, toți ai casei dormeau... L-am rugat să stea cu mine de vorbă în bucătărie. Mi-a făcut un ceai și m-a ascultat... I-am mărturisit că nu-l mai iubesc pe Ken și cred că un divorț e inevitabil. - Ken știe? m-a întrebat. - I-am spus, dar se supără și, în loc să se schimbe, face mai rău, iar eu nu mai am rezistența și răbdare. - Ai vorbit cu Otoosan? - Nu, nu am curaj. Nu am vorbit cu nimeni. Nici în România, nici aici, doar cu dumneavoastră. Mi-e atât de frică, dar ceva trebuie să fac, îi spun, strângându-i mâna și plângând în hohote. - Vă rog frumos să mă iertați, cu toții faceți atât de multe pentru mine, iar eu nu știu cum să fiu soție. Îmi vorbește mult, cu calm și fermitate. Despre greutățile vieții, despre căsnicie, despre armonia într-o familie, despre echilibrul psihic și emoțional, despre faptul că trebuie să luptăm în continuare și să nu ne dăm bătuți în viața asta, care nu este altceva decât un șir de încercări și greutăți, și nu depinde decât de noi felul în care reacționăm. Important este să îți păstrezi calmul și... „tu rămâi la toate rece” - cam acesta era, sintetizat, îndemnul său, sună chiar eminescian. Se știe că Eminescu a fost influențat de spiritualitatea orientală atunci când a scris acea poezie, iar concluzia unchiului chiar aceasta era. Felul filosofic în care mi-a vorbit mi-a dat forța și încredere și m-a făcut să simt că prind aripi și sunt din nou puternică. Eu, o creștină, fusesem readusă pe linia de plutire a vieții de către un preot budist!”
