FEDIA: Nu, sunt un cadavru! Da… Ei, vezi dumneata… Dumneata poți să-ți spun totul și, la urma urmei, s-a întâmplat demult și nici nu-mi ști numele adevărat. Iată cum s-au întâmplat lucrurile. Când am adus-o pe soția mea la limita răbdării, după ce risipisem toți banii de care putusem să fac rost și devenisem de-a dreptul insuportabil, aceasta a avut lângă ea un protector. Nu-ți închipui că era vorba de ceva murdar sau josnic – nu, era prietenul meu și un om foarte de treabă, numai că era exact opusul meu! și, cum în mine e mult mai mult rău decât bine, e clar că el era bun – un om foarte bun chiar: onorabil, serios, controlat și, într-un cuvânt, virtuos. O cunoștea din copilărie și o iubea. Când ea se măritase cu mine, prietenul meu se resemnase. Dar apoi, când am devenit îngrozitor și o chinuiam, a început să vină mai des pe la noi. Eu chiar îmi doream să vină. S-au îndrăgostit unul de celălalt, iar, între timp, eu m-am dedat viciilor și mi-am părăsit soția din proprie voință. și-apoi… mai era și Masă. Chiar eu i-am sfătuit să se căsătorească. Nu voiau, dar eu am devenit din ce în ce mai insuportabil, și într-un final s-a ajuns la… PETUșKOV: La ce se întâmplă de obicei? FEDIA: Nu, sunt convins; știu sigur că legătura lor a rămas castă. El e un om credincios și consideră că uniunea fără binecuvântarea Bisericii e un păcat. Așa că au început să-mi ceară să fiu de acord cu divorțul. Ar fi trebuit să iau vină asupra mea. Ar fi trebuit să spun tot felul de minciuni… și nu am putut! Crede-mă, mi-ar fi fost mai ușor să-mi iau zilele decât să spun asemenea neadevăruri – și chiar mi-am dorit s-o fac. Dar apoi o prietenă a venit la mine și m-a întrebat: „Dar de ce s-o faci?” și a făcut toate aranjamentele. Am scris o misivă de bun-rămas și, a doua zi, hainele, carnețelul de buzunar și scrisorile mele au fost găsite pe malul răului. Eu nu știu să înot. PETUșKOV: Da, dar cadavrul? Pe-asta nu l-au găsit! FEDIA: Ba da! Închipuie-ți numai!
