Urzeala tronurilor. Saga Cantec de gheata si foc

Urzeala tronurilor. Saga Cântec de gheață și foc - Cartea I. Romanul care marchează fără doar și poate începutul detronării lui Tolkien: Urzeala tronurilor. - Newsweek Într-un ținut în care verile pot dura ani în șir și iernile, o viață, primejdia se arată la orizont.
Citește tot rezumatul cărții Urzeala tronurilor. Saga Cantec de gheata si foc... Vine iarna și pe plaiurile înghețate de la nord de Winterfell forte întunecate și stranii se pregătesc de luptă în spatele Zidului ce protejează întregul regat Westeros. În mijlocul conflictului se află familia Stark de Winterfell, oameni la fel de aspri și neîndurători ca pământul pe care îl stăpânesc. Un tărâm al extremelor, de la fortărețele de piatră ale iernii la castelele belșugului și ale verii, în care lorzi și prințese, soldați și vrăjitori, asasini și bastarzi iubesc, se luptă și uneltesc pentru a supraviețui. Intrigi și comploturi, tragedii și trădări, victorii și teroare în vremurile unor prevestiri sumbre. Soarta personajelor principale, a aliaților și a dușmanilor lor se află într-un echilibru precar, pentru că fiecare dorește să câștige în jocul cel mai periculos dintre toate: Urzeala tronurilor. - Library Journal Fragment din roman: "Curtea era tăcută și pustie. O santinelă singuratică stătea de strajă la posturile de luptă de pe zidurile interioare, cu mantia strânsă pe trup, ca să se apere de frig. Arătă plictisit și jalnic cum se zgribulea acolo, singur, dar Jon ar fi schimbat locul cu el într-o clipită. Altfel, castelul era întunecat și pustiu. Jon văzuse odată un avanpost abandonat, un loc mohorât, unde nu mișca nimic în afara vântului, iar pietrele tăceau, nespunând nimic despre oamenii care trăiseră acolo. Winterfell îi amintea de acel loc, în această noapte. Muzica și cântecele se risipeau prin ferestrele deschise din spatele lui. Erau ultimele lucruri pe care ar fi dorit Jon să le audă. Își șterse lacrimile cu mâneca de la cămașă, furios că le lăsase să curgă, și se întoarse să plece. - Băiete, se auzi o voce. Jon se întoarse. Tyrion Lannister stătea pe pervazul de deasupra ușii Marii Săli, ca o himeră. Piticul rânjea în jos, spre el. - Animalul ăla e un lup? - Un lup străvechi, spuse Jon. Îl cheamă Nălucă. Se uită în sus spre omuleț, întreaga sa dezamăgire fiind uitată dintr-odată. Ce faci acolo, sus? De ce nu ești la ospăț? - E prea cald și prea multă gălăgie și am băut prea mult vin, îi explică piticul. Am descoperit, cu multă vreme în urmă, că este socotită o grosolănie să vomiți pe fratele tău. Aș putea să-ți privesc lupul de mai aproape? Jon ezită, apoi încuviință încet din cap. - Poți să cobori de acolo sau aduc o scară? - Oh, lăsă asta, răspunse omulețul. Sări de pe pervaz în văzduh. Jon icni, apoi privi cum Tyrion Lannister se rotește în aer ca o minge, aterizează ușor în mâini, apoi sare înapoi în picioare. Năluca se retrase, nesigur, de lângă el. Piticul se scutură de praf și izbucni în râs. - Cred că ți-am speriat lupul. Cer iertăciune. - Nu-i speriat, zise Jon. Îngenunche și-l chema. Nălucă, hai aici! Vino! Așa. Puiul de lup pași cu grijă, apropiindu-se, și amușina fața lui Jon, dar își ținu privirile pe Tyrion Lannister și, când piticul se întinse  spre el, se trase înapoi și-și dezveli colții într-un mârâit tăcut. - Ce timid e, nu-i așa? remarcă Lannister. - Șezi, Nălucă! îi comandă Jon. Așa! Stai liniștit! Se uită spre pitic. Acum poți să-l atingi. Nu se mișcă până nu-i spun eu. L-am dresat. - Înțeleg, spuse Lannister. Îi zburli blana albă ca zăpada dintre ochi și glăsui: Drăguț lup. - Dacă n-aș fi aici, ți-ar fi sfârtecat beregata, zise Jon. - Atunci ai face mai bine să te ții pe aproape, vorbi piticul. Își ridică într-o parte capul supradimensionat și-l privi pe băiat cu ochii llui bicolori. Eu sunt Tyrion Lannister. - Știu, spuse Jon. Se ridică. În picioare, era mai înalt decât piticul. Îl făcea să se simtă ciudat. - Ești bastardul lui Ned Stark, nu? Jon simți cum îl străbate un val de răceală. Strânse din buze fără să spună nimic. - Te-am jignit? îmi pare rău. Piticii nu trebuie să aibă tact. Generații întregi de smintiți care fac tumbe îmbrăcați că la circ mi-au dat deptul de a mă înveșmânta cum poftesc și de a spune tot ce-mi trece prin minte. Rânji. Totuși, ești un bastard. - Lordul Eddard Stark este tatăl meu, admise Jon bățos. - Da. Pot să văd asta. Ai mai mult sânge nordic în tine decât frații tăi. - Frații mei vitregi, îl corectă Jon. Era încântat de comentariul piticului, dar încerca să n-o arate. - Lasă-mă să-ți dau un sfat, bastardule! făcu Lannister. Să nu uiți niciodată ceea ce ești, pentru că, în mod sigur, lumea nu va uita. Fă din asta forța ta! Atunci nu va fi niciodată punctul tău slab. Fă din asta o pavăză și nu va fi folosit niciodată ca să te rănească. " Citește mai puțin...