Festinul ciorilor. Saga Cantec de gheata si foc

Festinul ciorilor. Saga Cântec de gheață și foc - Cartea a IV-a. Volumele 1 + 2. După lupte grele și trădări fatale, cele șapte puteri care își disputau Westeros s-au nimicit una pe alta și au ajuns la un pact îndoielnic.
Citește tot rezumatul cărții Festinul ciorilor. Saga Cantec de gheata si foc... Odată cu moartea monstruosului rege Joffrey, regenta Cersei conduce din Debarcaderul Regelui. Înfrângerea lui Robb Stark îi descurajează pe rebelii din Nord și familia lui se împrăștie că semințele pe un pământ neroditor în tot regatul. Nu mai există decât puține pretenții legitime la Tronul de Fier, iar acestea sunt în mâinile celor fie prea slabi să le obțină, fie aflați pe meleaguri îndepărtate. „George R.R. Martin este, de departe, cel mai bun autor de literatură fantasy. Festinul ciorilor e cel mai fericit prilej să îl considerăm un «Tolkien al Americii». Martin se distinge și se impune ca principala forță care va modela evoluția genului fantasy prin refuzul său de a adopta o viziune maniheistă asupra lumii că luptă între cele două principii eterne, Binele și Răul. Sunt bărbați și femei care se luptă – pentru putere, pentru bani, pentru dragoste, pentru toate cele omenești.“ - Lev Grossman, Time Fragment din roman: "Cu un vraf de cărți și suluri sub brațul stâng și lumânarea în mâna dreaptă, Sam își croi drum prin tunelurile pe care frații le numeau potecile viermilor. O rază palidă lumină treptele abrupte de piatră care duceau la suprafață, astfel că Sam știu că sus se făcuse ziuă. Lasă lumânarea arzând într-o nișă a zidului și începu să urce. La cea de-a cincea treaptă gâfâia. La cea de-a zecea se opri să mute cărțile sub brațul drept. Ieși la lumină sub un cer de culoarea plumbului alb. Un cer de zăpadă, gândi el, ridicându-și privirea, cu ochii mijiți. Perspectiva îl neliniștea. Își amintea noaptea de la Pumnul Primilor Oameni, când arătările și zăpada veniseră împreună. Nu fi atât de laș, gândi el. Ești înconjurat de Frații tăi Jurați, ca să nu mai vorbim de Stannis Baratheon și cavalerii săi. Donjoanele și turnurile Castelului Negru se înălțau în preajma lui, ca niște jucării pe lângă imensitatea Zidului. Pe la jumătatea distanței până în vârf, o mică armată se târa pe gheață, unde o nouă scară se ridică pentru a întâlni rămășițele celei vechi. Sunetele fierăstraielor și ale ciocanelor se auzeau în jur, reflectate de gheață. Constructorii lucrau zi și noapte, din ordinul lui Jon. Sam îi auzise pe câțiva dintre ei plângându-se la cină, susținând că Lordul Mormont nu-i muncise nici pe jumătate atât de mult. Însă în absența scării imense, nu era chip să ajungi pe creasta Zidului decât cu ajutorul cuștii cu lanțuri. Și, oricât de mult ură scările, Samwell Tarly ura cușcă și mai mult. Întotdeauna închidea ochii când urcă în ea, convins că lanțul era gata să se rupă. De fiecare dată când cușca de fier scârțâia frecându-se de gheață, inima i se oprea o clipă în loc. Acum două sute de ani, aici au fost dragoni, se pomeni Sam gândind, în timp ce privea cușca în coborârea ei domoală. Probabil că zburau pur simplu până în vârful Zidului. Regina Alysanne vizitase Castelul Negru călare pe dragonul ei, iar Jaehaerys, regele ei, venise după ea pe al lui. Era posibil, oare, ca Aripa-de-Argint să fi lăsat în urmă-i un ou? Oare Stannis găsise un ou la Piatra Dragonului? Chiar dacă are un ou, cum poate spera să-l însuflețească? Baelor cel Binecuvântat se rugase lângă ouăle lui de dragon, iar alți Targaryeni încercaseră să le clocească prin vrăjitorii. Nu se aleseseră în schimb decât cu batjocură și suferință. — Samwell, se auzi un glas ursuz. Veneam după tine. Mi s-a cerut să te aduc în fața Lordului Comandant. Un fulg de nea se opri pe nasul lui Sam. — Jon vrea să mă vadă? " Citește mai puțin...