Seria Andrei Mladin Andrei Mladin, protagonistul romanelor Atac în bibliotecă și Profesionistul, își reia rolul de detectiv fără voie în Trucaj. Ziaristul e trimis să scrie un reportaj pe Insula Zorelelor, unde un reputat arheolog a descoperit urmele unei cetăți grecești ridicate din adâncuri, Ankopolis.
Într-o companie selectă, dar izolat de lumea exterioară, eroul se vede nevoit să descâlcească într-o singură noapte ițele unui mister la fel de greu de înțeles că însăși insula pe care se afla. Pentru că furtuna năprasnică stârnită din senin ascunde nu numai tainele anticilor care au locuit cândva acolo, ci și un criminal. La treizeci de ani de la prima apariție, tonul ironic și totodată melancolic al romanului este la fel de actual, arătându-ne un Andrei Mladin încă mai spumos și mai profund decât până acum. Dincolo de acțiune, este un comentariu, jucăuș și serios în același timp, în care te cufunzi ca într-un labirint. „În Trucaj, mai mult parcă decât în precedentele romane care îl aveau drept protagonist și în care jovialitatea și verva lexicală ne puteau face, la o privire superificială, să-l bănuim de facilitate, râsul măștii nu mai poate acoperi în întregime chipul grav aflat în spatele ei și personajul ni se arată așa cum este el în realitate, adică un mare învins.” Tudorel Urian „Eroul este un amestec de Sam Spade și Marlowe, superman flegmatic și Don Juan pe cât de păgubos, pe atât de invincibil.” Dan C. Mihăilescu „Îmbinând în mod inovator scrierea crime cu satira și critica socială, Arion descoperă mijlocul perfect de a înfrunta și de a prezenta întunecatele, paranoicele zile ale României lui Ceaușescu.” John McLeod Fragment din roman: "În povestea Emiliei și a lui Julio există, în orice caz, mai multe omisiuni decât minciuni și mai puține omisiuni decât adevăruri, adevăruri din acelea numite absolute, care sunt, de obicei, incomode. Cu timpul, care n-a fost mult, dar a fost destul, și-au încredințat unul altuia cele mai intime dorințe și aspirații, sentimentele lor disproporționate, scurtele și exgeratele lor vieți. Julio i-a mărturisit lucruri pe care ar fi trebuit să le știe doar psihoterapeuța lui, iar Emilia, la rândul său, l-a transformat pe Julio într-un soi de complice retroactiv al deciziilor pe care le luase de-a lungul vieții. Atunci când, de exemplu, hotărâse că, la paisprezece ani, își ura mama, Julio o ascultase cu atenție și fusese de părere că, într-adevăr, Emilia hotărâse corect, că la paisprezece ani nu era posibilă nicio altă hotărâre, că el ar fi făcut la fel și că, dacă la paisprezece ani ar fi fost împreună, cu siguranță ar fi încurajat-o. Relația dintre Emilia și Julio a fost contaminată de adevăruri, de revelații intime care s-au transformat repede într-o complicitate pe care ei au dorit s-o considere definitivă. Este, așadar, o poveste lejeră care devine greoaie. Este povestea a doi studenți adepți ai adevărului, ai debitării de fraze care par adevărate, ai fumatului de țigări interminabile și ai închistării în violența mulțumire de sine a celor care se cred mai buni decât alții, mai curați decât restul, decât grupul acela imens, demn de tot disprețul, numit restul. Au învățat foarte repede să citească aceleași lucruri, să gândească la fel și să-și disimuleze diferențele. Foarte curând, au ajuns la o vanitoasă intimitate. Cel puțin în acea perioadă, Julio și Emilia au reușit să se contopească într-un fel de pachet. Pe scurt, erau fericiți.Fără nicio îndoială."