Am aflat în Biserica puterea pe care o ascunde pocăința păcătosului și mila lui Dumnezeu. Am dorit să ucenicesc pe lângă tâlharul din Evanghelie, pe lângă desfrânată care a vărsat mir, pe lângă vameș, pe lângă fiul risipitor, pe lângă Sfântul Apostol Petru, nu în momentul mărturisirii sale, ci atunci când a plâns amarnic, pe lângă Sfântul Apostol Pavel, sfâșiat de pocăință, pe lângă Marta, care se îngrijea de multe și pe lângă Sfântul Apostol Toma, care dorea mijlocirea directă a pipăitului. Aceștia erau oameni.
Ei mă mișcau mai mult decât marii Sfinți Părinți ai Bisericii. Lacrima celor ce se pocăiesc mă mișcă mai mult decât gândirea teologilor. - Autorul Fragment din cartea "Dacă există viață, vreau să trăiesc" de Nicolae, Mitropolit de Mesogheia și Lavreotica "Am constatat, o dată în plus, ca sensul credinței, al Bisericii, probabil și al lui Dumnezeu, au o dimensiune negativă, înrădăcinată în sufletele interlocutorilor mei. Și spun înrădăcinată, deoarece, din ceea ce înțeleg, întrebările lor nu sunt atât pentru a cunoaște altceva, cu siguranță diferit, poate mai bun, cât pentru a exprima ceva ce există, mai degrabă, înăbușit, în interiorul lor. Și sunt așa de siguri! Și este atât de greșit [demersul lor[! Ce păcat! Este ca și cum s-au privat de nădejdea spre bine. Nu știu dacă vina o poartă polemică furioasă împotriva Bisericii, polernică "creează această imagine, însă, sunt sigur că și mărturia noastră, ca creștini, este chiar insuficientă, iar adesea, în loc să-L confirme pe Dumnezeu, îl tăgăduiește. Toate pledează pentru faptul că credința noastră, care, în ființa ei, este identificată cu viața cea adevărată, nu are, în cazul nostru, viața. Seamănă mai mult cu o ideologie moartă, a cărui unică valoare, pentru un anumit motiv imperceptibil mie, este că trebuie să o susținem că adepți și nimic altceva. Ascult, așadar, întrebările lor, iar în adâncul inimii mele coexistă o nelămurire și destulă tristețe. Cu toate acestea, simt și o nădejde în privința acestor tineri. Încă de la început a fost creată deja o atmosferă care facilită exprimarea liberă, fără ca ea să fie restrânsă, într-un mod anume, de respectul cerut sau de orice altă distanță care ar fi existat între noi. Acest lucru mi-a plăcut. Demostene avea, cu precădere, o încordare în stilul și cuvântul său, încât confirmă, pe de o parte, gândirea lui dependență, pentru că avea lucruri înăbușite în interiorul lui, iar pe de altă parte, libertatea exprimării lui, deoarece nu avea ezitări în modul lui de vorbire. Putea în mod liber să-și exprime... lipsa lui de libertate. Măria nu trăda vreo tensiune."
