Orbi

Nu știu ce-nseamnă să nu vezi cu ochii, dar știu ce-nseamnă să-ți orbești inima, cu tot sângele ei, să-i dai peste gura instinctului care urlă „Nu!“, să-ți înveți mintea să-ți justifice drumul în jos.
Citește tot rezumatul cărții Orbi... Această carte mi-a spart în față o oglindă și m-am văzut bucăți în toate cioburile ei. Pare ciudat, însă eram întreagă în fiecare ascuțitură. Pentru că totul omului cu sufletul orbit este un tot mai mic. Ca să te-ntorci la tine, că altă cale nu e, iubește-te-n fărâmă, deschide pleoapa ei, cum zice Petronela în cartea asta pulsanda, răvășitor de necesară. - Ana Barton Mărturisesc că am citit cartea Petronelei Rotar de două ori. Prima dată am citit-o încercând să înțeleg fuga, un fel de du-te vino amețitor. Plecari, veniri, localități, toată lumea fuge aparent pe undeva și constant de propria persoană. Personajul principal stă locului doar vreo câteva săptămâni și numai când are depresie acută. A doua oară am citit volumul ca să îmi delimitez mai clar portretele: nu numai portretul Alexei sau cel al lui Călin, cele două personaje principale, ci și portretul personajului psihodrama, portretul părinte-feminin, portretul părinte-masculin, portretul personajului „societate românească“. Fiecare dintre ele devine pe rând personaj principal, chiar și numai pentru câteva secunde, și apoi decor, obiect de recuzită în caruselul unui roman care poate fi citit pe foarte multe planuri. Ceea ce unește toate aceste planuri este sinceritatea. Onestitatea dusă până la extrem a unei femei sfâșiate între inerția de a se minți prinsă în construcțiile sociale care i-au fost inoculate și incapacitatea de a trăi așa. Ca o disecție făcută pe viu, cartea Petronelei este construită în jurul revelației dureroase că, deși ne ascundem sub un munte de mecanisme de apărare cotidiene, de noi înșine nu avem unde să fugim. - Anca Mizumschi Șarmul imediat al scrisului Petronelei Rotar vine din faptul că ea tratează literatura ca pe o problemă personală. Una directă, intensă și presantă, care nu suferă amânare. Ea vine în literatură așa cum vii la confesor, la psiholog: aducând cu tine complicațiile cele mai intime și mai chinuitoare ale vieții tale personale, lucrând direct în materia lor dureroasă pentru a ajunge la vindecare. E deopotrivă o formă de curaj literar – și una de generozitate. O astfel de carte curajoasă și generoasă, vorbind despre abuz și violență și rezistență în fața lor, e și cea de față. Sunt sigur că va însemna ceva important – pentru victimele abuzurilor și cele ale literaturii, deopotrivă. - Radu Vancu Fragment din roman: "Cele mai multe lucruri îl deranjau îngrozitor, iar ea nu știa niciodată care va fi următoarea chestie care îl va pune pe jar. Putea fi dorința ei de a ieși la cafea doar cu o prietenă, fără ca el să le însoțească, prilej de discuții interminabile, ce aveau ele de discutat secret de nu putea să fie și el, soțul ei legitim, de față, era evident că îi ascunde ceva sau, mai rău, nici măcar nu intenționează să se vadă cu o fată, era doar paravan pentru vreun amantlic. Putea fi ceva atît de simplu cum era nevoia pe care o simțea să fie cîteva momente singură, să se plimbe. Avea de ales: să renunțe sau să îl mintă. Uneori alegea să renunțe, renunță mai mereu la cîte ceva ce ar fi făcut-o pentru cîteva momente să se simtă liberă și fericită. Alteori, îl mintea. O făcea ca să se protejeze, credea ea, dar mai degrabă o făcea pentru că era mai simplu așa. Călin cerea explicații și putea să meargă pînă în pînzele albe pentru o banală carte de vizită care îi cădea, din neglijență, din poșetă. Atunci cînd mergea pe teren, adică în fiecare zi, Alexa primea des cărți de vizită; o ajută lucrul ăsta mai cu seamă să nu le uite sau scrie greșit numele oamenilor cărora le lua interviuri. Dar o carte de vizită pe care era trecut numele unui bărbat, iar dedesubt, o funcție ce părea importantă, putea avea efectul unui trăsnet în cuplul lor. Călin voia să știe tot: cine era, cum arată, dacă o plăcuse pe Alexa (sigur o plăcuse, toți o plăceau), dacă o invitase la cafea, dacă îi făcuse ochi dulci, dacă avea să se mai vadă cu el vreodată, dacă era bogat și tot tacîmul. Pe Alexa interogatoriile de felul ăsta o exasperau, își pierdea foarte repede răbdarea și înțelegerea, îl repezea, ajungea să țipe la el; uneori, pentru așa puțin lucru ca o carte de vizită căzută din poșetă, se certau și rămîneau supărați trei zile întregi. Așa că, pentru a evita genul ăsta de discuții, Alexa mintea. Uneori, doar prin omisiune, alteori, de-a dreptul. Simțea că nu avea de ales; asta era justificarea ei. Poate că mințise mereu, ca să-și facă viața mai ușoară, iar acum își dădea seama de asta pentru că mintea mult, mintea în fiecare zi. Avea o memorie proastă, iar asta o încurcă mult atunci cînd mintea, căci Călin era foarte vigilent și caută fisuri în logica unei zile, aștepta cea mai mică inadvertență ca să poată sări, ca să poată mușca din ea. Oricum ar fi dat-o Alexa, era insuportabil. " Citește mai puțin...