Eseu despre orbire de J.Saramago este o carte a trezirii deși titlul ar părea că zice exact opusul. Când lumea întreagă se schimbă oamenii își arată adevărata natură, cei răi devin mai răi, iar cei buni ajung să facă lucruri inimaginabile.
În Eseu despre orbire, treptat, toată populația planetei orbește. Boala se ia se la un om la altul fără să se știe cauzele.
Guvernul decide să interneze toți bolnavii într-un sanatoriu. Cum bolnavii devin tot mai numeroși spitalul se umple și condițiile de trai aici devin inumane. Saramago descrie cu amănunte scabrosul în care oamenii vor trăi, mizeria, sărăcia, cum își vor face nevoile și cum se creează legături interumane aici ca în oricare alt loc de pe pământ.
Oameni care intră aici au fiecare defectele lor, singura persoană care se preface oarbă pentru a-i fi alături persoanei iubite este soția medicului. Nu are nume, dar va deveni cea mai puternică femeie din spital și implicit cel mai puternic om de pe planetă pentru că îi va ajuta pe oameni să conviețuiască aici și la final îi va scoate afară și îi va găzdui în fosta casă, le va face rost de mâncare, îi va îngriji, va face totul pentru ei și îi va vindeca. Are instincte de supraviețuire, e capabilă să se sacrifice pentru niște necunoscuți, devine mama tuturor, e capabila de empatie și milă, e capabilă să ierte trădarea soțului și chiar să iasă din umbra lui și să fie independentă, e capabilă să iubească până la final și asta o face specială și deosebită. Ea nu va orbi niciodată tocmai pentru că sufletul ei nu a uitat anumite sentimente de baza.
Ca în orice grupare închisă sau în orice societate apare mafia. Câțiva orbi mai orbi decât alții încearcă să fure mâncarea celorlalți și pentru porții cer la început bijuterii și bani, apoi servicii sexuale. Scenele sunt de nedescris: cum sunt alese femeile, groaza femeilor și puterea pe care o au ei, încercarea femeilor de a se opune și reușita lor prin gândirea complexă a soției medicului. Deși o numim generic „soția medicului” ea se individualizează devenind salvatoarea.
S-a gândit de mii de ori să renunțe, să nu-i mai ajute pe toți, să nu-i mai pese, să urască, dar nu a reușit. Ca orice erou căreia i se oferă de mii de ori căi de întoarcere acasă, în mediul confortabil, va rezista cu stoicism și oricâtă scârbă îi vor crea oamenii cu toate defectele lor, cu fricile și lipsa de atitudine și de acțiune, cu gesturile nepotrivite, cu poftele carnale, cu caracterele mizere, le va fi alături până la final, până când lucrurile vor reveni la normal. Un normal în care oamenii sunt schimbați pentru că au învățat o lecție. Lecția supraviețuirii și păstrării caracterului chiar și în condițiile in care mulți au regresat la condiția de animale.
În această carte unii se descoperă, alții se pierd. Se creeaza caractere și principii morale și se pierd în egală măsură.
Lecția e sau întrebarea e: puși în situații extreme, câți dintre noi reușesc să rămână oameni? Să-și păstreze principiile, sentimentele?
Orbirea e de fapt indiferenta de care ne molipsim zi de zi si nu are remediu prea curand sau prea usor.
Această carte oferă o lecție de viață și pune întrebări la care fiecare om are un set de răspunsuri.
Pleacă de la o lume exact ca a noastră și se afundă într-o ficțiune atât de veridică încât la final încă te întrebi dacă nu cumva s-a întâmplat cândva în trecutul omenirii.
Saramago este un filosof, un autor al descrierilor minutioase, dar nu plictisitoare. Este un maestru al cuvintelor și deși nu am mai citit de multă vreme ceva scris de el, cred că o să revin la vechile obiceiuri.
Citate care m-au impresionat:
I se spune unui orb, Eşti liber, i se deschide poarta care îl despărţea de lume, Du-te, eşti liber, îi spunem noi iar, dar el nu pleacă, a rămas încremenit în mijlocul străzii, el şi ceilalţi, sunt înspăimântaţi, nu ştiu unde să meargă, nu se poate compara viaţa dintr-un labirint raţional, cum este, prin definiţie, o casă de nebuni, şi aventura, fără o mână călăuzitoare nici zgardă de câine, în labirintul dezordonat al oraşului, unde memoria nu ajută la nimic, căci nu e în stare să arate decât imaginea locurilor şi nu drumurile până acolo.
Dar când e necesar să ucizi, se întrebă mergând spre hol, şi îşi răspunse tot ea, Când e deja mort ceea ce e încă viu.
Răspunsurile nu vin întotdeauna când sunt necesare, de multe ori se întâmplă ca singurul răspuns posibil să fie să rămâi în aşteptare.
Aşa e natura animală, cea vegetală s-ar comporta la fel dacă n-ar fi toate acele rădăcini care o prind de pământ, şi ce frumos ar fi să vedem copacii din crâng fugind de incendiu.
Aşa cum haina nu-l face pe om, nici sceptrul nu-l face pe rege, e un adevăr pe care se cuvine să nu-l uităm.
În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.
În realitate, ceasului puţin îi pasă, merge de la unu la douăsprezece, restul sunt ideile oamenilor.
Alte recenzii de la Jose Saramago:
E o alegere buna. Multumim! Intr-adevar, e un autor care merita sa fie „la moda”.
Oferiti pachetul complet, adica si „Eseu despre luciditate”? 🙂
Nu am citit-o inca, dar o voi face:) Multumesc pentru remind.