Cele ce plutesc

„Întinse mâna, se aplecă și ridică o geantă de «nas», umplută cu apă, și-o scurse. O clătină, dar amâna s-o deschidă. O lăsă în apă, la loc, și se forță să răstoarne obiectul acela prelung. Se încordă de câteva ori și izbuti să-l întoarcă. Odată cu stiobălcăială, o fată necunoscută de ceferist, nu era chiar umflat, probabil nu se înecase de mult, dar gri la piele, urât. Se uită la el scârbit, îndelung.   - Ce-i? O auzi în spatele lui și se întoarse spre ea. Marga bănui că găsise ceva mai special și-i căzu de pe umăr prosopul. Ceața, încă nu distingea foarte bine.   Lui Zidan i se păru că aude ceva, o muzică de un fel cunoscut, auzită pe unde umblase. Caută să străpungă pâcla odată cu soarele ce ieșea de după pădure, da, o cantonetă din alea, manele de italieni, mai ascultase, într-o limbă strâmbată, napoletana; lăsase-n baracă, probabil, aparatul deschis. Sau pe apă venea, de la vreun pescar de pe-acolo, așa cum plutim, ca toate cele ce plutesc peste noi.“