Dulci meleaguri

Prozator, dramaturg, cineast. Mircea Daneliuc s-a născut la 7 aprilie 1943 în Hotin. A absolvit Liceul "C. Negruzzi" din Iași (1961), Facultatea de Filologie a Universității "Al.I. Cuza" din Iași (1966) și Facultatea de Regie și Film a IATC din București (1972). Între 1990-1995 a fost director al "Alpha Films International" din București, iar între 1997 - 1998, director general al "Rofilm Ș.A." din București. Debutează editorial în 1997 cu romanul Pisica ruptă. După volumul de debut, publică romanele: Marilena și câteva voluptați (1999); Apă din cizme (2000), Petru și Pavel(Editura Paralela 45, 2003) și volumele de teatru Șchiopul binemiroșitor (1999) și Doi pinguri (2000). A regizat următoarele filme: Cursă (1975), Ediție specială(1977), Probă de microfon (1980), Vânătoarea de vulpi(1980), Croazieră (1981), Glissando (1984), Iacob (1988), A 11-a porunca (1991), Tușea și junghiul (1992), Patul conjugal.     CUPRINS: • Obiecte fricoase • Ape mici • Dulci meleaguri • Tort de fructe • Răcoarea subțire a libertății • Autodenunt de onoare • Un picior de plai, cu spițul • Talanții • Plăpumioara de tablă • O mie de lupi • Demisol • Trupul meu ca un player     Fragment din proza "Talanții" de Mircea Daneliuc:     “Mă culcasem cu gândul la Buturugeni și așa m-am trezit. Pusesem ceasul la șase. Ordin cu o seară în urmă, mă sunase tov. maior Ciobănel: activează o sursă și-i raportezi lui Găman. Măi, și-aveam o treabă, îmi luasem liber până luni, două zile... Sursa Barbu; îl sun, dormea, i-am dat deșteptarea: băi, te duci și vezi ce pictează popa acolo, locu-i curat, e plecat la Sinaia, mâine-i duminică...     Nu poți să te speli, dimineața n-are presiune și săpunul ăsta nici nu spumează, ar trebui să fac rost de-un Fă. Numai că cine te atinge, cu profesia care o am, cu cafea și cu Lux, sau cu Fă? Cu săpun mergi la doctor, altfel nici nu se uită... Neli dormea cu gura deschisă, puțin îi păsă de javra de verișor, îmi dă niște stări treaba asta, că-mi vine să nu știu... Am lăsat-o în pat și-am coborât să stau la iaurt și graham. Bătrâni ce cu mândrie poartă. Genunchiul, înnebunesc!... Mă omoară la scări. Pe urmă, aici. Nu-mi amintesc drumul cu rata prin Mihăilești, sau dacă m-am urcat în autobuz, nici n-am observat, nu țin minte, m-am trezit nu știu cum în biserică și mă uitam pe pereți. Brusc, dar normal, înțelegi, ai să zici c-am visat, n-am visat, dacă spun normal, normal, absolut! Mi-am dat seama abia seara târziu, în parcare, când m-am întors de pe munte și-am încercat ușa la Dacie. Uitasem oglinda afară, noroc că nu mi-au săltat-o. Am scos-o și am pus-o pe banchetă, în spate. Am închis, am tras și de portieră ca să verific. Te pomini că m-am scrântit, mi-o fi turnat ceva-n ceai; cum am ajuns eu pe munte și în biserica aia unde-am ajuns?... Nu-mi explic. A trecut Vătămanu de la patru și m-a salutat. Lumea mă cam respectă. Și tocmai urcam la doi, unde stau, cu grijă, încet, așteptam să-mi dea junghi în artroza de la genunchi, dar pe cuvânt dacă mă mai durea..."