Cimitirul animalelor

Ecranizat de Paramount Pictures în 2019   Finalist Locus   Finalist World Fantasy   Un roman clasic al maestrului Stephen King, care pune în scenă premonițiile, spaimele și concepțiile noastre legate de moarte, cu accent pe tot ce este mai înfricoșător și mai tulburător.   Când doctorul Louis Creed se mută cu familia și motanul Winston Churchill în idilicul orășel Ludlow din Maine, totul pare prea frumos să fie adevărat. Dar un mare pericol stă la pândă. Camioanele trec prin fața locuinței familiei Creed cu o viteză nefirească. Așa se face că cimitirul din pădure, în care generații întregi de copii și-au înmormântat animalele de companie, este plin. Louis primește avertismente reale, dar și din adâncurile propriilor coșmaruri, că nu trebuie sub nicio forma să se aventureze dincolo de cimitir, unde se întinde un alt tărâm plin de promisiuni seducătoare și tentații imposibile. Un loc ce ascunde un adevăr mai terifiant și mai hidos decât moartea însăși.   Cea mai înfricoșătoare poveste scrisă vreodată de Stephen King! - Publishers Weekly Fragment din romanul "Cimitirul animalelor" de Stephen King: "- În Cimitirul Animalelor, croncăni muribundul și buzele sale începură să schițeze un rânjet, aproape identic cu rânjetul isteric, îngrozit, al voluntarei care trăsese draperiile. Louis se holbă uluit la el, refuzând la început să admită că auzise acele cuvinte. Apoi se gândi că poate fusese victima unei halucinații auditive. Probabil că a scos niște sunete dezlânate și subconștientul meu le-a transformat în ceva coerent, ceva care are legătură cu experiența mea recentă. Însă nu asta se întâmplase, și, o clipă mai târziu, Louis fu obligat să admită adevărul. O groază dementă îl izbi cu toată forța, aducându-l în pragul leșinului, iar pielea lui, mânată de o voință proprie, începu să se încrețească hulpava, sub fiorii ce o cutremurau, părând să se miște, chiar, în valuri, în josul și în susul brațelor și pe abdomen... dar și atunci refuză, pur și simplu, să creadă. Totuși, silabele auzite tremuraseră pe buzele însângerate ale bărbatului întins pe mocheta din dispensar, așa cum tremuraseră și în urechile lui Louis însuși, dar asta însemna doar că halucinația fusese și vizuală, nu numai auditivă. - Ce-ai spus? șopti el. Și, de astă dată, cuvintele se auziră clar, aidoma vorbelor unui papagal vorbitor sau ale unei ciori cu limba despicată: - Nu cimitirul adevărat. Ochii îi erau goi, lipsiți de vedere, încercuiți cu sânge; pe chip i se întipărise rânjetul uriaș al unui peste mort. Oroarea se rostogolise prin Louis, prinzându-i inima fierbinte în mâini de gheață, strângând-o cu putere. Îl sleia, îl împuțină tot mai tare, până când simți că-i venea să o ia la goană, să fugă de capul însângerat și deformat, care îi vorbea de pe podeaua sălii de așteptare a dispensarului. Nu era o persoană religioasă, în adevăratul sens al cuvântului, nici superstițioasă și, cu atât mai puțin, nu avea înclinații oculte. Nu era pregătit de o confruntare cu așa ceva... indiferent ce anume era acel ceva. Cu toată puterea, se împotrivi dorinței de a fugi de-acolo și se forță să se aplece și mai mult peste tânărul întins pe jos. - Ce-ai spus? întrebă încă o dată. Rânjetul. Înspăimântător. - Solul din inima omului este și mai pietros, Louis, șopti muribundul. Omul cultivă ceea ce poate... și are grijă de ceea ce cultivă. Louis, gândi el, nemaiauzind nimic altceva cu mintea conștientă, după ce îi fusese rostit numele. Of, Dumnezeule, mi-a spus pe nume! - Cine ești? întrebă Louis cu o voce tremurătoare, subțire ca o coală de hârtie. Cine ești? - Indienii ne momesc. - Cum de-mi știi... - Noi, să ne ferim. Știm... - Tu... - Căa, articula tânărul și lui Louis i se păru că simțea acum mirosul morții în răsuflarea lui, miros de răni interne, bătăi neregulate ale inimii, slăbiciune, descompunere. - Ce? îl cuprinse dorința nebunească de a-l scutura până avea să-i răspundă. - Gâăaaaaaaaaa... Trupul tânărului îmbrăcat cu pantaloni scurți și roșii fu cuprins de convulsii. Apoi, păru să înghețe brusc, cu toți mușchii încordați la maximum."