Cartea Culorile tacerii PDF

În prefața la prima antologie de poezie românească publicată în exil (Buenos Aires, 1950), Vintilă Horia accentua ideea că „abia după armistițiul din August 1944 se poate vorbi în istorie de o emigrație românească, de un exod în masa care a dat naștere peste hotarele Țării unui microcosm românesc, reprezentând, cu destulă fidelitate, trăsăturile caracteristice ale macrocosmosului originar. O lume românească a luat naștere în câțiva ani în afara spațiului românesc.” Cunoscut astăzi îndeosebi ca prozator (în special datorită romanului Dumnezeu s-a născut în exil, premiat cu prestigiosul Goncourt și tradus în multe limbi), Vintilă Horia debuta editorial în 1937 cu un volum de poezii intitulat Procesiuni (editura Pavel Suru). Anterior, semnase în revistă Gândirea deopotrivă poezie, proză, eseu și cronica literară, demonstrând încă de atunci o vastă și solidă cultură, atât în plan românesc, cât și universal. Volumele publicate în țară (Procesiuni, 1937, Cetatea cu duhuri, 1939 și Cartea omului singur, 1941) vor fi continuate apoi în exil, într-un alt timbru, într-un alt registru poetic, într-o altă profunzime ideatică cu A murit un sfânt, 1952, Jurnal de copilărie, 1958, și Viitor petrecut, 1976. La acestea trebuie adăugate cele două antologii – una în 1950 – Antologia poeților români în exil, publicată la Buenos Aires (prefațată de editor), iar cealaltă în 1956 – Poesia românească nouă, publicată la Salamanca. - Mihaela Albu Fragment din cartea "Culorile tăcerii" de Vintilă Horia "Divina tragedie   I Pe drumul meu întoarceri nu m-așteaptă, Răscrucile-s îndemnuri mai departe, Iar înserarea - înfrigurată treaptă.   Din ce neant de necitită carte Am smuls făclia vastei rătăciri? Din ce psaltiri cu filele deșarte?   Poate-am purtat zenitul Și-n gândul plin am încrustat nadirul Ca pe-o sămânță-a mărei despărțiri!   În urmă-aud cum flutură clavirul Stindarde reci de toamne neuitate În seara care-și strânge patrafirul.   Poeme vechi? Ce paseri înecate? Și ce departe ritmul lor coboară! Parc-am trăit cu visele legate   Și parcă astăzi, pentru-ntâia oară Pot scrie pe răbojul meu de om: Singurătatea nu mă mai doboară!   ÎI  Istoria mea-i prea mare pentr-un om, Iar ceasul nou va fi cândva ceasloave Îngrămădite-n umbră cât un dom.   Voi fi atunci cu mâinile firave Și-o stea uriașă-mi va veghea ursita, Alb călător pe ne-ntrecute nave,   Nel mezzo del cammin di nostra viță!"