Această carte despre limită este o apologie a vagului. Lucruri vagi, poate cele mai vagi, sunt omul, Dumnezeu, libertatea. Vagul este opusul precisului. Vagul este ceea ce rămâne după traversarea unui spațiu populat cu limite. Limita îl închide mai întâi pe om în spațiul precisului. Problema este cum să parcurgem apoi treptele precisului pentru a ajunge la lucrurile vagi. Fragment din cartea "Despre limită" de Gabriel Liiceanu: "Desigur, în măsura în care a primit deja hotare, omul este „de mai mai înainte", el este voraus-bestimmt, este „pre-determinat", „hotărât de mai înainte". Dar în felul acesta el nu este încă în întregime, ba chiar el este în felul acesta doar propria lui premisă, el urmând abia să devină ceea ce va fi, când va fi mai mult decât predeterminarea sa. Faptul că ființa lui este scindată, la nivelul hotarului său, între un „de mai înainte" și un „mai apoi", faptul că acest „mai apoi" îi aparține și este hotarul adăugat prin hotărârea sa - creează originalitatea ființei lui și conferă însuși faptului de a fi o originalitate în genere. Dumnezeu sau natura sau societatea au hotărât, cu libertatea lor, nelibertatea hotarelor mele; ei m-au hotărât „de dinaintea mea". Dar este rândul meu apoi să hotărăsc, cu libertatea care mi-a fost hotărâtă, alte hotare, hotarele hotărârilor mele. Hotărârea este trecerea hotarului în registrul libertății, „punerea" lui - ca expresie a conștiinței voluntare și libere. La nivelul conștiinței, problerna hotarului se transformă în problema a hotărârii, deci a actului de a da și a pune hotare. Pentru că este acel „lucru" care, hotărât fiind prin libertate, poate la rândul lui să hotărască, omul este singura ființă care iese din jocul repetiției și care încetează să reproducă, prin fiecare individ, tiparul. Căci suita hotărârilor ce alcătuiește un destin este o construcție originală care asigură posibilitatea creației infinite, diversificând-o în chiar clipa în care ea părea că se închide odată cu omul. Față de istoria vieții speciilor, unde în spatele aparenței diversități domnește serialitatea ca monotonie infinită a tiparului, spectacolui omenirii ca istorie a destinelor produce diversitatea infinită în spatele identității aparente. Fiecare destin este o explozie de noutate care, ea singură, echivalează cu survenirea unei specii în istoria generală a vieții."
