Imi pare rau, sunt asteptata

    Yael trăiește doar pentru munca ei. Interpreta de excepție la o agenție renumită, își împarte timpul între întâlniri și cine de afaceri. Nu știe ce înseamnă o vacanță, e dependentă de adrenalină. Nu renunță niciodată la ținuta ei office și la pantofii cu tocuri înalte. Își vede rar familia și prietenii, care își fac griji pentru ea. Nu ține cont de sfaturi, pentru că simte că a făcut alegerea potrivită, animată de dorința neclintită de a reuși. Până când îl întâlnește pe Marc, cel mai bun prieten al său din studenție, și viața ei, atât de bine organizată, sare în aer. Trecutul o ajunge din urmă și Yael descoperă că fericirea și succesul personal par a fi incompatibile…     Un roman emoționant despre alegerile pe care le facem în viață.     “Îmi pare rău, sunt așteptată… e scris cu aceeași naturalețe care a devenit o marcă a scrisului lui Agnes Martin-Lugând.” - Le Parisien     “Cred că nu ne oprim niciodată din a ne construi propria fericire. E un proces neîntrerupt. Yael poate să se schimbe, are dreptul că, la un moment dat, să aleagă altă cale. Până la urmă, putem avea mai multe vieți.” - Agnes Martin-Lugând     După ce a profesat ca psiholog timp de șase ani, Agnes Martin-Lugând s-a dedicat scrisului, publicându și primul roman, Oamenii fericiți citesc și beau cafea, în regim propriu, pe platforma Kindle Amazon, în decembrie 2012. Remarcată rapid de bloggerii atenți la mediul literar virtual, a trezit interesul Editurii Michel Lafon, care i-a propus debutul în lumea editorială tradițională. Astfel, romanul său a cunoscut un succes uriaș, fiind tradus în mai multe limbi.     La Editura Trei, romanul Oamenii fericiți citesc și beau cafea a apărut în 2016, urmat de celălalt român al autoarei, Viața e ușoară, nu-ți face griji.     Fragment din romanul "Îmi pare rău, sunt așteptată" de Agnes Martin-Lugând:     “Dimineața a fost catastrofală. Într-o dispoziție îngrozitoare, m-am dus în biroul meu fără să adresez vreun cuvânt cuiva. Când am luat legătura cu o organizatoare de saloane, am greșit limba, vorbind în engleză cu un accent și mai pronunțat decât al mamei mele; biata femeie a fost complet năucită și a crezut că e vorba de o farsă la telefon; când mi-am revenit și i-am vorbit în franceză, mi-a trântit telefonul în nas. Apoi, Bertrand m-a chemat în biroul lui ca să-mi prezinte un nou client. Întâlnirea s-a derulat perfect până în momentul în care privirea mi-a căzut pe ceasul bărbatului, un Jaeger-LeCoultre și n-am mai scos niciun cuvânt, doar m-am gândit la mâna lui Marc întorcându-și ceasul. În sfârșit, Benjamin, responsabilul cu serviciul de traduceri, a venit la mine după pauza de masă, peste care eu sărisem, dorind să-mi știe părerea despre o subtilitate de limbaj; m-am uitat pe foaia pe care mi-a dat-o fără să caut să înțeleg.     — Habar n-am, i-am spus fără să-i arunc nicio privire.     — Ce te-a apucat? Parcă nu mai ești tu cea din ultimele săptămâni. Uiți cam repede, după părerea mea, spiritul de echipă lăudat de Bertrand și de tine sâmbăta seara și chiar e păcat.     Când am ridicat capul, plecase deja. Îmi pierdeam total stăpânirea de sine. Era clar că trebuia să împiedic ca această situație să se agraveze. Marc nu-mi va mai tulbura munca. Mi-am înhățat poșeta și i-am spus asistenței că totuși mă duc să mănânc. După aceea m-am plantat în fața biroului serviciului de traduceri.     — N-am uitat spiritul de echipă. Scuză-mă. Am o mică problemă de rezolvat... La întoarcere, mă ocup de traducere!     Am părăsit agenția cu pas hotărât și am oprit primul taxi care a trecut. Șoferul a făcut cunoștință cu proasta mea dispoziție:     — Grăbiți-vă, mai am și alte treburi!     — Cucoană, calmați-vă, altfel vă las aici. S-a-nțeles? mi-a răspuns privindu-mă în oglinda retrovizoare.     M-am ghemuit pe banchetă. Când a oprit, i-am aruncat bancnota pe scaunul pasagerului și am trântit portiera din toate puterile. Am deschis la fel de brusc ușa magazinului de vechituri și am intrat.     — Marc! am strigat.     A apărut din fundul magazinului și a venit cu nonșalanță spre mine. Fără să spună un cuvânt și fără să mă scape din priviri, și-a scos ochelarii și i-a lăsat pe o mobilă pe lângă care a trecut. Apoi, calm, s-a rezemat de un perete, a băgat o mână în buzunar și a îndrăznit să schițeze un zâmbet din colțul buzelor. “Nu, am halucinații. Cine se crede?”"