In cautarea unui destin

    Australia, 1946. Șase sute cincizeci de mirese pleacă în Anglia pentru a-i întâlni pe bărbații cu care s-au căsătorit în timpul războiului. Dar în locul vasului de croazieră luxos la care se așteptau, se trezesc la bordul unui portavion, alături de o mie de bărbați. Pe punțile arse de soare, vechile iubiri și promisiunile trecute devin amintiri îndepărtate, iar tensiunea ajunge la limită, pe măsură ce miresele și soții lor revin asupra hotărârilor luate. Iar pentru una dintre mirese, Frances Mackenzie, devine curând clar că uneori călătoria este mai importantă decât destinația.     „Teribil de romantic și de emoționant.“ - Daily Mail     „O lectură minunată: o poveste despre soartă și destin deloc sentimentală.“ - Sunday Express     „Un roman captivant și mișcător… Moyes scrie cu farmec atât dialogurile, cât și fragmentele descriptive.“ - Glasgow Herald     „Un roman sclipitor despre prietenie, familie și dragoste.“ - Woman & Home     Jojo Moyes este autoarea bestsellerurilor Înainte să te cunosc, După ce te-am pierdut, Fața pe care ai lăsat-o în urmă, Ultima scrisoare de dragoste și Un bărbat și o femeie.      Fragment din romanul "În căutarea unui destin" de Jojo Moyes:       „Numele lui Frances a fost strigat cu o oră mai târziu. Era aproape ultimul și a răsunat din celălalt capăt al sălii de mese când încăperea, cu puțin timp înainte plină ochi, rămăsese aproape goală. Margaret se gândise de câteva ori să-și lase colegele, pentru a savura în singurătate cuvintele lui Joe și pentru a le diseca apoi, profitând de tăcerea din cameră, dar deja există atâta animozitate între celelalte fete, iar Jean era încă atât de fragilă, încât s-a simțit nevoită să aștepte.     Avice primise două scrisori de la familia ei și două plicuri foarte vechi de la Ian, trimise la doar câteva zile după plecarea lui din Sydney.     - Uită-te la data de pe ele! a spus ea supărată.     Păruse să ia drept o insultă personală faptul că Jean și Margaret primiseră mai multă corespondență decât ea.     - Scrisorile de la Ian sunt vechi de aproape șase săptămâni. La drept vorbind, ai crede că marina ar putea măcar să aibă grijă ca noi să primim corespondență la timp. Cum Dumnezeu să-i spun eu despre copil, dacă următoarea mea scrisoare o să ajungă la el abia la o săptămână după ce noi vom fi ajuns în Plymouth?     A studiat nervoasă ștampila poștei.     - Nici nu e cu adevărat pusă. Ar fi trebuit să primesc mult mai multe scrisori până acum. Probabil că zac grămadă pe undeva, prin cine știe ce avanpost uitat de lume.     - Cred că doar ai avut ghinion, Avice, i-a zis Margaret, cu un aer absent.     Deja recitise de câteva ori prima scrisoare a lui Joe. Soțul ei avusese grijă să-și numeroteze epistolele, astfel încât ea să le poată parcurge în ordinea corectă. „Bună , dragostea mea, îi scria el. Sper că atunci când vei primi plicul ăsta, vei fi deja pe nava Victoria. Nu mi-a venit să cred când mi-ai spus că o să călătorești cu bătrânica aia. Să te uiți după Archie Littlejohn. E radiotelegrafist. Ne-am antrenat împreună în '44. Bun băiat! El o să aibă grijă de tine. Pe de altă parte, nu cred să existe om la bord care să nu se îngrijească de voi, fetele. Cei de pe Vic sunt o gâșcă de treabă.”     Margaret a înghițit în sec, căci parcă și auzea în minte vorbele lui, și s-a gândit la încrederea lui Joe în bunătatea sufletească a celor din jurul lui. S-a uitat pe furiș la Jean, care studia cu atenție scrisorile lui Stan.     - Vrei să te învăț? a întrebat-o. Cât suntem pe vas? Pun pariu că, până la sosire, ai putea ajunge să citești cursiv.”