Silver Bay

Liza McCullen încearcă să fugă de trecutul ei, dar nu izbutește să-l uite. Și totuși plajele pustii și comunitatea strâns unită din Silver Bay îi oferă libertatea și siguranța pe care și le dorește – dacă nu pentru ea însăși, măcar pentru fiica sa, Hannah.
Citește tot rezumatul... Totul până când Mike Dormer vine ca oaspete în hotelul mătușii sale, iar liniștea micii localități este spulberată. Englezul manierat, cu haine elegante și cu ochi tulburători, ar putea distruge tot ceea ce Liza s-a străduit atât de mult să protejeze: nu doar afacerea ei de familie și golful cu balenele pe care-i place să le observe, ci și convingerea că nu va mai iubi – că nu merită să mai iubească – niciodată. Dragostea nu a fost niciodată mai complicată decât în această poveste fascinantă. - Daily Mail O carte încântătoare și emoționantă... Dialogurile și pasajele descriptive compuse de Moyes sunt savuroase. - Glasgow Herald Jojo Moyes este autoarea bestsellerurilor: Înainte să te cunosc, După ce te-am pierdut, Fața pe care ai lăsat-o în urmă, Ultima scrisoare de dragoste, Un bărbat și o femeie și În căutarea unui destin. Fragment din roman: "Muzeul Vânătorilor de Balene era găzduit în clădirea fostei fabrici de conserve, situată la câteva sute de metri de hotelul Silver Bay, încă de când Port Stephens renunțase la vânătoarea comercială de balene, la începutul anilor 1960. Nu dispunea de prea multe elemente care să îl recomande drept o atracție turistică modernă: clădirea era un soi de hambar uriaș, cu o podea din lemn de un maroniu îndoielnic și pereți din lemn încă mânjiți de sarea folosită la conservarea capturilor. Toaleta era undeva în fundul curții, iar cei însetați erau întâmpinați cu o carafă de limonadă proaspătă. Cei care doreau să servească masa o puteau face la hotel, după cum scria un anunț. Dacă mă întrebați pe mine, „serviciile" sunt probabil de două ori mai bune decât erau pe vremea când trăia tata. Vedeta muzeului era un fragment din coca navei Maui II, o balenieră comercială, o navă de vânătoare care se frânsese în două în 1935, când o balenă minke se luase la luptă cu ea și intrase pe dedesubt, ridicând-o în aer pe coadă, până când nava se răsturnase și se rupsese. Din fericire, un trauler aflat în zona exact atunci salvase echipajul și confirmase povestea marinarilor. Ani în șir, localnicii se perindaseră pe ușa muzeului ca să vadă ce năpastă poate abate natura asupra omului, când consideră că acesta a cules destule roade pe seama ei. Am ținut muzeul deschis de la moartea tatei, în 1970, și le-am permis întotdeauna vizitatorilor să urce pe resturile cocăi, să atingă lemnul crăpat, cu chipurile transfigurate la gândul de a călări pe spinarea unei balene. De mult, mă fotografiam cu cei care mă recunoșteau că fiind Fața-Rechin din articolele de ziar înrămate și le vorbeam despre peștii împăiați care decorau vitrinele de pe pereți. Acum, prea puțini mai erau interesați de aceste lucruri. Turiștii cazați la hotel făceau uneori, din politețe, un tur de un sfert de oră prin interiorul prăfuit al muzeului, cheltuiau câțiva cenți pe vederi cu balene și, eventual, semnau o petiție împotriva vânătorii comerciale de balene. Dar, în general, intrau pentru că așteptau vreun taxi, ori pentru că bătea vântul și plouă și nu aveau ce face pe mare. În ziua aceea, pe când stăteam în spatele tejghelei, mă gândeam că, poate, nu e drept să dau vină pe ei. Maui îi semăna din ce în ce mai mult cu un morman de lemne purtat de ape, și nimeni nu suportă să vadă la nesfârșit un os de balena ori un fragment de fanon — acel filtru ciudat, ca de plastic, din gura unei balene cu cocoașă când minigolful și aparatele de jocuri de noroc de la clubul de surfing erau mult mai tentante. Ani la rând, oamenii m-au sfătuit să mă modernizez, dar nu i-am ascultat. Ce rost avea? Jumătate din cei care treceau pragul muzeului păreau ușor stânjeniți într-un cadru care celebră o activitate devenită acum ilegală. Uneori, nici eu nu știam de ce îl mai țin deschis, poate doar pentru că vânătoarea de balene făcea parte din istoria Silver Bay-ului, iar istoria nu trebuie uitată, oricât de neplăcută ar fi. Am îndreptat vechiul harpon de pe Maui II, botezat, din motive pe care nu mi le mai amintesc, Bătrânul Harry, în cârligele de pe perete. Apoi, de sub el, am luat o undiță, am șters-o de praf și am învârtit de mulinetă, ca să fiu sigură că mai funcționează. Nu mai avea nici o importanță, dar îmi plăcea să știu că obiectele sunt în stare impecabilă. Am șovăit. Apoi, sedusă, poate, de senzația familiară din palmă, am aplecat-o pe spate, ca și când m-aș fi pregătit să lansez firul. " Citește mai puțin...