Bucuria de a te exprima, trufia pe care ți-o dă cuvântul domesticit, gata să și se supună, senzația că el este treapta care te poartă în locul acela înalt, la care îți faci uneori iluzia că doar tu poți ajunge. Știu, desigur, că prin cuvânt noi despărțim lumea între ființe „cuvântătoare” și „necuvântătoare”. Dar scriitorul se socotește mai mult decât un cuvântător. El este un sacerdot al cuvântului care ridică limba pe altă treaptă a ei, dându-i o putere de care îndeobște lumea nu are nici cea mai mică idee. Dar dacă scriitorul este mai mult decât un simplu cuvântător, dacă el este un sacerdot al cuvântului care ridică limba pe suprema treaptă a ei, acolo unde Verbul a născut lumea și unde nimeni în afara lui, după Creator, nu mai poate ajunge - nu trebuie el oare pedepsit? Pedeapsa acestei ascensiuni este dobândirea unei conștiințe a cărei luciditate este atât de mare, încât ea devine simultan mântuire și blestem. Există oare un laborator al filozofiei? O încăpere în care experiențele de zi cu zi sunt puse pe masa gândirii şi disecate spre a fi înțelese? În care bucățile mele de viață devenite „viață gândită” sunt înțelese înainte de a fi uitate? În această încăpere trebuie să ai curajul să intri cu trăirile tale, cu pățaniile tale stranii, cu iubirile tale, cu dezamăgirile tale, cu indignările tale, cu tot ceea ce, pentru tine, a devenit problemă de viață. - Gabriel Liiceanu
