Lacul este povestea unei obsesii. Gînpei pare să fugă de o crimă nemărturisită, însă în mintea lui planurile temporale se amestecă, iar femeile din prezent se confundă cu cele întâlnite în trecut. Cititorul rătăcește alături de personaj într-un univers al incertitudinilor, într-o lume ostilă. Empatia pe care o provoacă Gînpei-călăuză devine aproape o complicitate: lectura se transformă în pândă înfrigurată, în privire iscoditoare, în urmărire. Dar, dacă protagonistul căută doar frumusețea în ipostazierea feminină și o admiră pasiv de la distanță, de care parte a liniei dintre bine și rău se află faptele sale?
