Cartea Lupta mea - Cartea a sasea: Sfarsit PDF

Lupta mea, autobiografia literară monumentală, intimă și spectaculoasă care a declanșat o adevărată frenezie mediatică după publicarea sa în Norvegia, a devenit un fenomen internațional și s-a vândut în milioane de exemplare în întreaga lume, atinge acum punctul culminant. În Lupta mea, Karl Ove Knausgard își examinează cu rigoare viața, ambițiile și slăbiciunile, incertitudinile și îndoielile, relațiile cu prietenii și fostele iubite, cu soția și copiii, cu mama și tatăl său. Este un opus magnum în care viața este descrisă în toate nuanțele sale, de la momentele de mare dramă până la cele mai banale detalii ale existenței de zi cu zi. În cea de-a șasea și ultima carte, Knausgard reflectează asupra eșecurilor personale prezentate în volumele anterioare; deși se bucură de o apreciere literară în creștere, se confruntă și cu repercusiuni adesea distrugătoare. Este o carte despre literatură în sine și despre relația ei cu realitatea, cheia de boltă a unei realizări magnifice. Proiectul Lupta mea al autorului se încheie cu volumul al șaselea... Este greu să nu fii impresionat de fluența și erudiția sa, pe măsură ce Knausgard își croiește drum prin istorie, filosofie, literatura și artele vizuale. - Financial Times Poate unul dintre cele mai convingătoare volume ale seriei și, incontestabil, o realizare literară remarcabilă. - Booklist   Lupta mea este un fenomen. În Norvegia natală a domnului Knausgard, una din zece persoane deține un exemplar al unuia dintre volume, dar popularitatea sa este globală... Domnul Knausgard scrie o proză «vie», în parte datorită ochiului său pentru detalii și, în parte, datorită calității intelectului său. - The Economist   O concluzie pasionantă a monumentalei serii a lui Knausgard. - Publishers Weekly Fragment din "Lupta mea - Cartea a șasea: Sfârșit" de Karl Ove Knausgard:   "Ce făcusem era bun făcut. Nu doar că luasem decizia să fac asta, dar muncisem în numele acestei decizii mai mult de un an. Voința unui om nu putea să-mi schimbe hotărârea. Așa gândeam eu, dar inima îmi spunea altceva. Mă simțeam că atunci când eram mic și făceam o prostie. Mă temeam ca nu cumva să vină tata și să se supere pe mine. Nimic nu era mai rău decât asta. Chiar și după ce m-am mutat de acasă, când eram deja adult, această teamă mi-a rămas, și am făcut tot posibilul s-o ascund. Cum tata nu mai era lângă mine, frică de accesele lui de furie se transferă asupra celorlalți: aveam douăzeci de ani și mi-era o frică îngrozitoare ca nu cumva alți oameni să se supere pe mine. Frica aceasta nu a dispărut niciodată. Atunci când m-am rupt de Norvegia și m-am mutat la Stockholm, la vârsta de treizeci de ani, încă o mai purtăm în suflet. Linda, pe care am cunoscut-o atunci și care avea să devină mama copiilor mei, era temperamentală și deseori avea izbucniri exagerate care mă subjugau complet, deoarece, dacă ea ridică tonul, oricât de puțin, mă cuprindea teama, și singurul lucru la care mă puteam gândi era să fac cumva ca totul să se oprească. Chiar și la vârsta de patruzeci de ani, în anul 2009, stând pe verandă într-o dimineață de august, îmi era frică să nu se supere cineva pe mine. Atunci când dădeam cuiva motive de supărare mă năpădeau teama, îndoielile și o durere atât de aprigă, încât nu știam cum voi supraviețui. Spaima aceea de a nu supăra pe cineva era spaima unui copil, nu era tipică lumii adulților, de fapt era ceva nemaiauzit în lumea lor, dar ceva din interiorul meu nu făcuse niciodată acel salt spre vârsta adultă și nu se oțelise așa cum ar fi fost de așteptat; în cazul meu, sentimentele copilului care fusesem cândva se perpetuaseră în conștientul adultului. Adultul, adică eu, resimțea violent emoțiile, asemenea unui copil, iar asta îmi provoca o durere insuportabilă, deși, în același timp, știam că eu sunt adult și că sentimentul respectiv era profund stânjenitor, la fel și tot ceea ce era asociat cu el. De ce stăteau lucrurile astfel? Dacă aș fi avut un eu puternic și definit, dacă aș fi fost mai sigur pe propriile forțe, aș fi putut declara că am făcut asta și îmi susțin ideea și, dacă alții sunt de altă părere, pe mine nu mă privește. Dacă ei voiau confruntare, atunci aveam să le-o ofer. Dar eul meu nu era atât de puternic și unitar, și nu era de unul singur, fiind clădit în jurul afirmațiilor și opiniilor celorlalți. Opiniile mele aveau o importanță minoră. Eu trăiam în continuare în lumea pe care mi-o construise tata, în care tot ceea ce făceam, în esență, însemna să nu fac ceva greșit. Ceea ce era greșit nu era stabilit prin reguli, ci de însuși tata, care hotăra din când în când ca un lucru anume era greșit. Acestea au fost condițiile pe care le-am transpus în viața de adult, când nu mai existau decât în mine. Dar tata era era mort, era mort de unsprezece ani. Știam asta, însă nu mă ajuta cu nimic s-o știu, pentru că ele își croiau drum prin conștiința mea după bunul lor plac. Singurul lucru pe care-l puteam face era să le înfrunt și să le rezist.”