Cartea Marele singuratic ed.2017 PDF

Îi datoram lui Marin Preda mai mult decât majorității istoricilor și filosofilor contemporani care reflectează asupra destinului românesc. Efectul relecturii romanelor, nuvelelor, scrierilor sale în general, este cel mai eficient antidot împotriva mitului „deșertului cultural" de care a fost suspectat spațiul românesc în cea de a doua jumătate a secolului XX. Cu Marele singuratic (1972), Marin Preda revine la românescul tradițional (istoria unui destin, prezentarea mediilor sociale, conflict moral, intriga sentimentală etc.) cu o experiență nouă, totuși, în ce privește tehnica epică (eseul pătrunde masiv, narațiunea este din când în când sparta) și cu dorința de a trata din unghiul său de vedere o problemă dezbătută de toată literatura modernă: raportul dintre personalitatea individului și determinismul istoriei. Tema mai intimă a cărții este încercarea de a ieși din istorie. Angajare, acțiune (cu riscul eșecului) sau retragere, solitudine, boicot (o vorbă ce nu place prozatorului!) al istoriei? - Eugen Simion Fragment din eseu: "Totuși nu era chiar atât de adevărat că Niculae nu vroia să stea de vorbă cu nimeni. Cu un an în urmă, când încep evenimentele care urmează și care aduseră apoi în satul natal al băiatului lui Moromete știrea falsă a morții lui, un om înalt și drept ca un stâlp, pe chip cu o expresie parcă de stupoare nu numai pentru ceea ce vedea, dar și pentru ceea ce făcea el însuși, se dădu jos dintr-o mașină în fața intrării castelului și îi făcu un semn confidențial portarului să se apropie. Acesta șovăi, dar în cele din urmă, cine știe ce se gândi, că se hotărî să iasă din adăpostul său. Era aici unul Niculae Moromete? fu întrebat, și în timp ce asculta răspunsul, vizitatorul se întoarse cu totul spre portar și vârî mâinile în buzunare și se frânse puțin de spate; va să zică era adevărat. Da, zise portarul își arătă cu mâna direcția și spuse și unde putea fi găsit cel căutat. Drept în față se întindea o alee asfaltată, ca un tunel din castani bătrâni, până la o nouă intrare, pe sub un turn medieval, cu o poartă uriașă dincolo de care se bănuia că e curtea castelului. Până la acel turn, de-o parte și de alta a aleii se vedeau flori, și mai ales lalele galbene și roșii, pe întindere mare, iar mai încolo era sera, și alături așa-numita „Casă a grădinii", spre care se îndrepta acum vizitatorul. Deși ici, colo, un om sau o fată culegeau sau plantau ceva, parcă era puțin pustiu în jur din pricina țipetelor urâte ale păunilor care se auzeau dinspre castel, la intervale regulate, împiedicând parcă peisajul să se încarce de melancolia obișnuită a pământului, asupra căruia omul stă aplecat și lucrează. — Ba Moromete, unde ești, mă? zise vizitatorul în stil țărănesc, deși mașina din care coborâse și costumul de pe el, din stofă bună, care era purtat fără acele mișcări soldii pe care le are unul neînvățat cu haine croite, arătau că el nu mai era, orice s-ar zice, chiar un țăran. Ieși, mă, afară, să te văd la față, că sunt ani de când... Ai mai crescut și tu sau ai rămas tot?... De bucurie, omul nu-și putea parca termina cuvintele și nici nu observă cum un câine brumăriu, o corcitură, făcea tot felul de figuri în jurul său, ca și când acest musafir ar fi fost chiar stăpânul lui și nu cel dinăuntru. Un geam de la parterul casei se deschise și un bărbat cu chipul aproape mic, ai fi zis un adolescent, apăru în cadrul ferestrei. Nici nu se încruntă, nici nu se uită urât, ci rămase drept și sever, cu privirea neclintită, îndreptată undeva peste capul vizitatorului."