Marele urias prietenos

În toiul nopții, micuța Sophie este înșfăcată din pat de un uriaș care i se prezintă astfel: „Eu este singurul uriaș cumsecade și zăpăcit din tot Tărâmul Uriașilor. Eu este Marele Uriaș Prietenos. Eu este MUP.“ Ba mai mult, Sophie află că MUP are o îndeletnicire nobilă și misterioasă: colecționează vise pe care le sufla în urechile copiilor adormiți. În scurt timp, puterile lui MUP vor fi puse la încercare, iar Sophie și noul ei prieten își propun să-i oprească pe uriașii mâncători de oameni, într-o îndrăzneață misiune la care participă însăși regina Angliei. ,     Fragment din volumul "Marele uriaș prietenos" de Roald Dahl:     “CAPITOLUL XI Călătorie spre Tărâmul Viselor     După ce trăsnită petrecere cu șifoclabucel luă sfârșit, Sophie se așeză din nou pe masă enormă.     — Tu se simte mai bine acum? întrebă Marele Uriaș Prietenos.     — Mult mai bine, mulțumesc, răspunse Sophie.     — De fiecare dată când eu se simte un pic betesit, spuse el, câteva înduscaleli bune de șifoclabucel mereu mă face să mă fericesc la loc.     — Trebuie să recunosc că e o experiență, nu glumal zise Sophie.     — E zmeurabilos, zise MUP. E gloriumtoriu!     Se întoarse cu spatele, coborî cu pași mari în peșteră și luă plasa de prins vise.     — Eu galopește acum, zise el, să mai prind niște vise hopa-flatărețe pentru colecția mea. Eu face asta în fiecare zi, fără excepție. Tu dorește să vină cu mine?     — Nu, mulțumesc! spuse Sophie. În niciun caz, cu toți uriașii aceia la pândă afară!     — Dar eu te chițește cu grijă în buzunarul vestei mele, zise el, așa nimeni nu te va vedea.     Înainte ca Sophie să poată protesta, uriașul o ridică de pe masă și o vârî, în buzunar. Era loc din belșug acolo.     — Tu dorește cumva o găurică prin care să poată privi afară? o întrebă el.     — Este deja una aici, răspunse fetița.     Găsise o gaură în buzunar, iar când își puse ochiul în dreptul ei, reuși să vadă foarte clar. Îl văzu pe uriaș aplecându-se și umplându-și valiza cu borcane goale de sticlă. Închise capacul, își luă valiza într-o mână, luă părul cu plasa de vise în cealaltă și porni hotărât spre gura peșterii.     De cum se văzu afară, MUP o luă la picior prin pustietatea aceea gălbuie și dogorâtoare, unde nu erau decât stânci albastre și copaci uscați și unde stăteau la pândă toți ceilalți uriași. Ghemuită bine în buzunarul vestei de piele, Sophie nu-și dezlipea ochii de găurică. Văzu un grup de uriași aflat la aproape trei sute de metri depărtare.     — Ține-ți respirațiile! îi șopti MUP. Ține-ți pumnalele strânse! La drum cu noi! Noi va trece exact pe lângă toți uriașii! Tu îl vede pe uriașul cela zdravăn, cel care este mai aproape de noi?     — Îl văd, îi răspunse Sophie în șoaptă, dârdâind de frică.     — Acela e cel mai îngrozitor dintre toți. Și cel mai mare dintre toți. El e Carnibalul.”