Pogoara-te, Moise

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Gândite de autor astfel încât în ansamblul lor să alcătuiască un roman, povestirile din Pogoară-te, Moise urmăresc arborele genealogic stufos al familiei McCaslin prin prisma câte unui personaj dintr-o generație sau alta. Cu stilul său inconfundabil și rafinamentul lui stilistic, fără să țină cont de cronologia clasică, Faulkner alternează pe parcursul acestor proze atât perspectivele din care povestește, vizând plurivalentele relațiilor dintre albi și negri, cât și, trecând de la farsă la cele mai mari profunzimi, cheia discursurilor, zugrăvind astfel complexitatea naturii și a vieții umane. Cele mai bune părți din carte nu se ocupă direct de soarta negrilor, ci de condiția spirituală a albilor în mâinile cărora se află acea soartă. Experiența prin care i se dezvolta lui Isaac McCaslin sensibilitatea morală reprezintă un soi de compendiu al celor mai mari sentimente romantice și transcedentale ale Americii. - Lionel Trilling Este cel mai mare scriitor pe care ni l-a dat Sudul... Prin toată preocuparea lui pentru Sud, Faulkner a căutat de fapt să dezvăluie natura umană. Așa că trebuie să revenim la el pentru acea continuitate a moralității care e responsabilă de măreția clasicilor noștri. - Ralph Ellison CUPRINS: • A fost • Focul și vatra • Pantalone în negru • Bătrânii • Ursul • Pogoară-te, Moise Fragment din volumul "Pogoară-te, Moise" de William Faulkner: “„O negresă bătrână numită Mollie Beauchamp", spuse Stevens. „Ea și cu bărbatu-său locuiesc la ferma lui Edmonds. E nepotul ei. Îți aduci aminte de el — Butch Beauchamp, care a stat un an aici în oraș acum cinci sau șase ani, cea mai mare parte a timpului în închisoare, până l-au prins în cele din urmă dând o spargere la magazinul lui Rouncewell într-o noapte ? Ei bine, acum a intrat într-un bucluc și mai mare. Nu pun deloc la îndoială ce spune ea. Sper doar, și pentru ea, ca și pentru marele public pe care îl reprezint, că buclucul ăsta de acum e foarte grav și poate și definitiv...” „Stai nițel”, spuse redactorul. Nici nu trebui să plece de la masa lui. Scoase fâșia cu telegrama agenției de presă din cârligul ei și i-o întinse lui Stevens. Fusese transmisă din Joliet, Illinois, în aceeași dimineață. “Negru din Mississippi, în ajunul execuției pentru asasinarea unui polițist din Chicago, își dezvăluie numele completând fișa de recensământ. Samuel Worsham Beauchamp...” Cinci minute mai târziu, Stevens traversă din nou piața pustie, în care suspensia fierbinte a amiezii era cu cinci minute mai aproape. Crezuse că se ducea acasă, la pensiunea lui, pentru masa de prânz, dar constată acum că nu făcea asta. Pe deasupra, nici nu mi-am încuiat biroul, se gândi el. Dar cum Dumnezeu izbutise să ajungă aici, la oraș, cale de douăzeci și șapte de kilometri? Poate chiar mersese pe jos. „Așa că se pare că n-am vrut să spun ce am spus că sper", zise el cu voce tare, urcând iarăși treptele de afară, ieșind din strălucirea orbitoare, cețoasă și acuma fără vânt, a soarelui, și intrând în biroul său. Se opri. Pe urmă spuse: - Bună dimineața, domnișoară. Worsham.” Și ea era bătrână de tot — subțire, dreaptă, cu părul alb aranjat într-o pieptănătură ordonată, de modă veche, sub o pălărie decolorată de acum treizeci de ani, îmbrăcată în negru ruginiu, cu o umbrelă ferfenițită, arsă și ea de soare până ce ajunsese verde în loc de neagră. Și pe ea o știa de când se născuse.”