Un trandafir pentru Emily si alte povestiri

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Considerată o capodoperă a genului scurt, Un trandafir pentru Emily este una dintre cele mai morbide și mai obsedante povestiri din literatura americană. O altă bijuterie marca Faulkner este și Câinele, un tur de forță macabru, cu un final plin de o ironie amară. O explorare a fricii primitive, Soarele acela din amurg redă intensitatea extremă a terorii, pe când Septembrie pârjolit ilustrează sălbăticia cruzimii pe care o simte o mulțime hotărâtă să linșeze un om. Scrisă mai târziu, Toamna în Delta are în centru amintirile unui bătrân al Sudului ce și-a avut micul său moment de glorie, iar apoi o lungă și lentă descompunere. Mult mai răzbunătoare în spirit și-n literă este Incendierea hambarului, o povestire plină de dramatism despre resentimentele nemărturisite și despre răzbunarea plină de ură. Volumul se încheie cu Mireasma de verbină, o evocare în tradiție romantică a unor oameni mândri care încercau, chiar și după Războiul Civil, să creadă în propria lor invincibilitate. Aceste remarcabile povestiri reflectă profundă iubire, dar și scârbă, tandrețea, dar și disprețul, identificarea, dar și respingerea pe care William Faulkner le-a manifestat față de tradițiile și față de felul de viață din partea lui de lume. CUPRINS: • Cuvânt-înainte de Saxe Commins • Un trandafir pentru Emily • Câinele • Castor • Soarele acela din amurg • Septembrie pârjolit • O toamnă în Deltă • Incendierea hambarului • Mireasma de verbină   Carte recomandată de Veronica D. Niculescu în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți". Fragment din romanul "Un trandafir pentru Emily și alte povestiri" de William Faulkner: “Ringo lăsase cei doi cai înșeuați la poarta din spate, așa cum știusem c-o să facă — cel odihnit pentru el și iapa pe care mi-o dăruise tata cu trei ani în urmă, care putea scoate oricând un kilometru pe minut și, după ce-o călăreai toată ziua, tot scotea un kilometru și jumătate în opt minute. El era deja urcat în să când mi-am dat seama că ceea ce voia de fapt Profesorul Wilkins era să-mi strângă mâna. Ne-am dat mâna; știam că el crede că atinge carne care ar fi putut să nu mai fie vie a doua zi și pentru o clipă m-am gândit la ce-ar fi dacă i-aș spune ce am de gând să fac, mai ales că vorbiserăm despre asta, despre ce-ar fi dacă s-ar găsi în Carte vreun pasaj cât de mic, orice care să dea speranță și împăcare creaturii Lui oarbe și dezorientate pe care El o alesese, punând-o deasupra tuturor, ca să-i ofere nemurire. Să nu ucizi trebuie să fi fost, mai ales că el chiar credea că mă învățase asta, numai că n-o făcuse, nimeni n-o făcuse, nici măcar eu însumi, pentru că mergea prea adânc pentru a putea fi învățată. Dar nu i-am spus-o. Era prea bătrân pentru a fi bruscat, pentru a putea accepta chiar și în principiu o astfel de decizie; era prea bătrân pentru a trebui să stea de partea principiilor când era vorba despre sângele moștenit și educație și mediu, pentru a fi atacat fără avertisment și forțat să se predea că în fața unui tâlhar ieșit la drumul mare, noaptea: numai un tânăr ar fi putut face asta — unul destul de tânăr pentru ca propria-i tinerețe să-i fie livrată gratuit ca motivație (nu ca scuză) pentru lașitate. Așa că nu am spus nimic. Doar am dat mâna cu el și am încălecat și eu, apoi am început să călăresc alături de Ringo. Nu mai trebuia să trecem prin Oxford și foarte curând (pe cer era o seceră subțire de lună, că urma unui toc de cizmă în nisipul umed) în fața noastră se întindea drumul spre Jefferson, drumul pe care călărisem pentru prima oară acum trei ani, alături de Tată și pe care-l străbăteam de atunci singur călare pe iapă de două ori de Crăciun și apoi în iunie și în septembrie și apoi iarăși de două ori de Crăciun și apoi iar în iunie și în septembrie în fiecare semestru de facultate, fără ca măcar să știu că asta era pacea; și acum, de data asta și probabil ultimă, eu cel ce nu avea să moară (știam asta), dar care probabil nu va mai putea ține vreodată capul sus." (povestirea "Mireasmă de verbină")