Zgomotul si furia

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură În Zgomotul și furia, William Faulkner înfățișează drama familiei Compson și dă viața unora dintre cele mai frumoase personaje ale literaturii universale: rebela Caddy, Benjy copilul perpetuu, nevroticul Quentin, cinicul Jason și Dilsey, servitoarea de culoare, cel mai moral și uman personaj al acestui roman. Povestea plină de taine a lui Faulkner, care se limpezește și capătă sens abia în ultimele pagini, nu evocă doar istoria unei familii tulburate, cândva parte a aristocrației, ci surprinde tot ce are mai profund Sudul American, captiv încă într-un trecut de care nu se poate desprinde. Romanul este considerat o capodoperă, dincolo de rolul semnificativ pe care l-a jucat în cariera lui Faulkner, laureat al Premiului Nobel și unul dintre cei mai inovatori romancieri din istoria literaturii. Modern Libray a clasat Zgomotul și furia pe locul șase în Topul 100 al celor mai bune cărți scrise în limba engleză în secolul XX. Fragment din roman:   „8 aprilie 1928  LUMINA ZORILOR se ridică posomorâtă și rece, un zid mișcător de luminiscență cenușie dinspre nord-est, și care în loc să se dizolve în umezeală părea să se dezintegreze în particule minuscule și veninoase, ca praful, și atunci când Dilsey deschise ușa colibei și ieși, năpădiră împungând-o ca niște ace, pătrunzându-i dintr-o parte în carne, precipitându-se nu atât umezeală cât substanță de calitatea uleiului subțiat, nu pe de-a întregul congelat. Avea pe cap o pălărie neagră de pai tare, așezată pe deasupra turbanului, și o capă de catifea cafenie bordată cu o blană anonimă, mâncată, pe deasupra unei rochii de mătase purpurie, și se opri în prag, cu fața fleșcăită, brăzdată de milioane de riduri, înălțată acum spre vremea de-afară, și cu o mână descărnată, plată și flască asemenea pântecelui unui pește, și apoi își dădu la o parte o clipă capă și-și examină corsajul rochiei. Rochia îi cădea moale de pe umeri peste sânii lăsați, pe urmă i se întindea peste pântece și cădea iarăși, balonându-se nițel peste veștmintele de dedesubt pe care avea să și le scoată strat după strat pe măsură ce primăvară și zilele calde aveau să se împlinească în culori regale, muribunde. Odinioară fusese o femeie voinică, însă acum scheletul i se înălță drapat lalau în pielea fleșcăită care se întindea iarăși peste un pântece aproape hidropic, ca și cum mușchii și țesuturile fuseseră odată curaj sau tărie, dar zilele sau anii le mistuiseră până când rămăsese doar scheletul neîmblânzit înălțându-se ca o ruină sau ca piatra de hotar deasupra măruntaielor somnolente, dăinuitoare, și, încă și mai sus, fata prăbușită care mai lăsă impresia că oasele înseși au ieșit pe dinafara pielii, ridicată în ziua vântoasă cu o expresie și resemnată și dezamăgită ca a unui copil uluit, până când se întoarse și intră iarăși în casă închizând ușa.”