Cartea Ratacitori prin Lisabona PDF

Un roman subtil și delicat, povestea unei prietenii neobișnuite, salvatoare   Helene este o femeie zdrobită de doliu: soțul i-a fost ucis de un teribil cutremur. Durerea pierderii s-a prelungit prin chinuitoarele – și mereu zadarnicele – încercări de a da de urma corpului, de a căpăta măcar o parte din cel pe care îl iubise cel mai mult. Fragilitatea și durerea femeii respiră în fiecare fibră a trupului ei istovit de suferință. Mathieu e un bărbat părăsit. Cel căruia îi încredințase inima l-a lăsat singur, fără măcar să aibă curajul unei rupturi față în față. Deși încearcă să-și ascundă amărăciunea apăsătoare, deși încearcă să astupe golul prin aventuri de-o noapte, nimic nu-i umple viața. Așteaptă ca timpul să închidă rana. Și pînă atunci tăinuiește dezordinea din ființa lui. El și ea se întîlnesc într-un hotel din Lisabona. Aparent doi străini, doi francezi rătăciți în capitala portugheză, suferința presimțită-n celălalt ajunge să-i apropie. Încetul cu încetul, deschizîndu-și fiecare inimă ca niciodată pînă atunci, înving orizontul pe care părăsirea l-a îngustat și recăpătă aripi.   „Nu renunți niciodată cu adevărat, ai nevoie să crezi că nu‑i totul pierdut, te prinzi de un fir, chiar și de cel mai subțire, chiar și de cel mai fragil. Îți repeți că pînă la urmă celălalt se va întoarce. Îl aștepți. Te detești pentru că aștepți, dar așteptarea e mai puțin penibilă decît abandonul, decît resemnarea totală. Iată: aștepți pe cineva care nu o să se întoarcă.” (Philippe Besson) Traducere din limba franceză și note de Laurențiu Malomfalea Fragment din roman: "De-acum ea nu-și ascunde starea. La început nu găsea cuvintele, nici prilejurile. Nu se iveau, era prea greu, prea dureros. Fie când veneau, nu își termină frazele, rămânea totul în suspans, era ca o tânguire nesfârșită. Fie oamenii nu înțelegeau, nu îi vedeau apăsarea, există acel dispreț pe care ea îl lăsă să crească, pentru că se temea să nu îi sperie, să nu îi pună în încurcătură și, când își dădeau seama, stânjeneală era și mai mare, trebuia să depună eforturi incredibile să iasă din impas. Curios e că i-a fost și rușine. De parcă văduvia ar fi o boală dezonorantă, rușinoasă. Starea nu a durat multă vreme, dar ea nu și-a uitat confuzia. Totodată, i-a fost frică să nu stingherească. De cele mai multe ori oamenii fug de suferință. Ea nu își propunea să le-o paseze. În cele din urmă a dat la o parte toate tărăgănelile, i-a fost de ajuns să aleagă simplitatea, sobrietatea. Nu vrea să fie înțeleasă greșit. Și mai ales nu de acel bărbat, care a venit spre ea, care încearcă să se apropie de ea, într-un oraș străin, departe de repere. Lucrurile trebuie să fie limpezi. Nu se pune problema să te rătăcești, să pornești pe o pistă falsă. Și bănuiește că lâncezeala ei l-a intrigat. Îi oferă un răspuns, iată. „Da, e o veste la care nu te aștepți." El îi promite, își va relua înfățișarea dinainte. Bineînțeles, a pierdut inocență, puritatea, nu se mai poate comporta ca și cum n-ar ști nimic despre ea, ca și cum ea ar fi o pagină albă, dar tare i-ar plăcea să nu risipească straniul farmec al întâlnirii lor. „Și sunteți la Lisabona pentru..." „E un fel de vacanță. Mă izolez de lume." E curios cum te bizui pe exiluri să îți vindece nevrozele și cât de repede ajungi să fii de acord că nu vindecă nimic. În cel mai bun caz, calmează niște nevralgii. Cu toate astea pleci, cu toate astea pleci din nou. În locurile noi, chipurile din trecut nu au aceleași contururi, nu mai sunt la fel de precise. "