Editura Vremea a editat seria de autor Vintilă Horia. Romanul publicat acum, “Salvarea de ostrogoți. Prigoniți-l pe Boetiu”, încheie Trilogia exilului. Primul roman din această trilogie fiind “ Dumnezeu s-a născut în exil”, iar al doilea “Cavalerul resemnării”. Deși ediția romanului “Marta o la segunda guerra” a apărut cu un text pe copertă a IV-a care susține că acel volum este al treilea din Trilogia exilului, scrisoarea lui Vintilă Horia către Mihai Cantuniari reprodusă în volumul publicat acum stabilește exact care sunt textele ce alcătuiesc trilogia. Vintilă Horia este singurul scriitor român care a obținut premiul Goncourt, unul dintre cele mai prestigioase premii literare din lume, atribuit pentru romanul său scris în franceză “Dumnezeu s-a născut în exil.” Prea puțin cunoscut în propria sa târă, în spațiul culturii universale scriitorul este recunoscut ca un creator important al secolului XX. Fragment din volum: “Făcu o primă oprire sub nuc, în spatele casei, și începu să caute printre frunzele căzute, unde se mai ascundeau încă nuci. Zăpada cădea încet, iar liniștea era atât de mare încât auzea limpede fulgii trecând printre crengi în rostogolirea lor tot mai densă. Aerul avea prospețimea unei bunevestiri. Prima lovitură, deși de aproape, nu-l nimeri, înalță capul și privi, nimic nu se mișcă, căzuse poate o nucă lângă el, desprinsă de greutatea zăpezii. Numai că era vorba de o piatră, pe care o adună de pe jos, câțiva pași mai încolo. A doua lovitură îl nimeri din plin, în tâmpla stânga, se poticni și se prăbuși într-un vârtej întunecat, pierzându-și cunoștința. Înainte de a închide ochii, ca pe un fundal de coșmar amețitor, zări un puști luând-o la goană spre staule, în timp ce o mișcare de foială înlocui liniștea iernii și-l duse cu sine într-un soi de coborâre căreia nu i se putea împotrivi. Își reveni, simțindu-și capul dureros, în timp ce o voce foarte apropiată încerca să stabilească un contact cu el și dea curaj. Era oare atât de grav? Era pe moarte? O mână îl ștergea ușor pe tâmplă cu o batistă. - Nu-i nimic, nu te necăji, spune ceva, te implor, spune ceva. O voce de femeie. Deschise ochii. Fulgi de zăpadă i se așezau pe buze, de pe care-i culegea cu vârful limbii. Era extrem de plăcut. Nu îndrăzni să se miște. Femeia îi înconjura umerii cu brațul stâng, în vreme ce cu celălalt continuă să-i șteargă obrazul. Un miros de ființă omenească aparținând lumii căreia el însuși îi aparținuse se pogora asupra lui odată cu zăpadă, ceea ce i se păru dintr-o dată suspect, dar într-un mod foarte vag și nesigur, căci gândurile nu-i erau încă la locul lor. Îi plăcea să-și prelungească leșinul pentru a nu întrerupe acel efluviu care-l învăluia, mai milos și mai alinător decât gesturile și cuvintele necunoscute."
