Sub ocrotirea aripilor Lui

     Nimic din întreaga ei experiență ca soție, mamă și profesoara nu o pregătise pentru ceea ce o aștepta…     La patruzeci și doi de ani, Abigail MacLeod e pe cale să-și vadă visul împlinit: dintotdeauna râvnise să participe la săpăturile arheologice din Israel. Cu inima franță din cauza căsniciei ei distruse, Abby se agăță de speranța că această călătorie va aduce puțină liniște în viața ei zguduită din temelii. Martora inopinată la o tragedie cumplită, Abby este pe punctul de a renunța la tot. Totuși prietenia reconfortantă cu Ana Rahov, arheolog cu experiență, și pasiunea ei pentru fascinantă Țara Sfântă o încurajează să nu renunțe. Spre uimirea ei, ceea ce descoperă dincolo de frumusețile Israelului și dincolo de intrigile din trecut este o istorie plină de confruntări și durere, însă, pe măsură ce lumea tumultuoasă a primului secol din Palestina prinde viața din mijlocul ruinelor, Abby își dă seama că adevăratul refugiu pentru sufletul ei zbuciumat este Cel Atotputernic, Dumnezeul răscumpărării și al iertării.            Fragment:       “- Urăsc locul ăsta! Urăsc Israelul!     Ana își strânse tare ochii umflați la amintirea vilei curate și spațioase din Bagdad, a servitorilor care îi cocoloseau exagerat, la mielul suculent și fructele savuroase, pe care le aveau din belșug pe masa lor. Ana dusese o viață de răsfăț în Irak, îndestulați că pepenii cu plăcinte și dulciuri. După moartea mamei, ea și Abba împărțiseră vila cu unchiul Mardoheu, mătușa Shoshanna și cei trei fii ai lor. Acum, nu putea înțelege de ce lăsaseră totul în urmă ca să locuiască în mizerie, într-o colibă rudimentară în toropeala deșertului. Era prea orbită de durerea ei ca să mai vadă greutățile care apăsau pe umerii lui Abba, disperarea nerostită din vocea lui, tânjirea lui după fostul lor mod de viețuire, la fel de mare ca și a ei.     - De ce nu putem merge acasă? oftă ea.     - Gata. Mă dau bătut, zise Abba dintr-odată. Este inutil să încerc să te consolez. Nu asculți niciun cuvânt pe care ți-l spun. Am treabă.     Nu era nervos, Abba nu-i vorbea niciodată pe ton nervos, pur și simplu obosise să se bată cu morile de vânt. Ana îi alunecă din poală, când se ridică în picioare. Își scoase cămașa și o azvârli pe ușa deschisă a colibei.     - Beniamin, își strigă el nepotul, hai, te rog, fă ceva împreună cu verișoara ta.     Ben ieși din coliba alăturată și-și tari picioarele spre locuința lor, iar Abba prelua rolul lui Ben, care îl ajută pe unchiul Mardoheu să amestece cimentul pentru podeaua cea nouă.     - Ptiu! E cald rău, nu-i așa? zise Ben, ștergându-și fața cu coada cămășii.     Ana începu să plângă.     - Vrei să ne jucăm un joc, ceva, Ana?     Se gândi la jocurile pe care ea și Ben le jucau în curtea umbroasă a vilei lor și începu să se smiorcăie:     - Eu vreau să merg acasă!”