Nu fusese nici o femeie în viaţa lui care să-l iubescă atât de mult, încât să-şi dorească să observe tot ce observa el.
Sunetul muntelui, de Yasunari Kawabata este prima carte din literatura japoneză pe care o citesc, deci, se înţelege, şi prima semnată de acest autor.
Cumva, nu simţisem încă până la ea, suficient de lămurit acea “chemare”, deşi admit că numele lui Murakami – omniprezent ( sau cel puţin aşa mi se pare în ultima vreme) – mă cam intrigă.
Dacă ar trebui să rezum în doar două cuvinte Sunetul muntelui, aş răspunde fără ezitare: sensibilitate şi profunzime.
Atunci când ţii în mâna cartea, când pătrunzi într-o lume cu gheişe, ritualuri ale ceaiului, frumoasele piese vestimentare obi, relaţiile familiale, nici nu ţi-ar trece prin cap că acest scriitor, la fel ca mulţi alţii ai lumii, s-ar fi sinucis…( asupra acestei ipoteze planează încă misterul).
Totuşi, urmărind schematic firul vieţii sale, marcată timpuriu de suferinţe şi decese ale mai multor membri ai familiei, Yasunari Kawabata (n. 14 iunie 1899 – d. 16 aprilie 1972) a fost mai degrabă un om curajos şi puternic.
Primul japonez care obţine Premiul Nobel pentru literatură ( 1968), scriitor şi reporter, cochetase şi cu ideea picturii. Primele povestiri îi apar în perioada liceului, iar recunoaşterea publică survine destul de timpuriu, mai ales datorită titlului Dansatoarea din Izu ( 1926).
Lirismul şi sensibilitatea textului, preocuparea pentru detalii şi profunzimea gesturilor, într-un spaţiu de evoluţie care pare să curgă perfect uniform şi static sunt aspecte prezente şi în Sunetul muntelui.
Totodată, structura oarecum atipică, din care conflictul este golit de obiect şi substanţă.
În acest sens se apreciază de către unii critici încadrarea scrierilor lui Kawabata mai degrabă în zona povestirii intime, apropiată jurnalului. ( este şi cazul titlului Ţara zăpezilor, primul său roman).
Familia formată din Ogata Shingo(62 ani) şi Yasuko ( 63 ani) are doi copii: Schuichi- căsătorit cu Kikuko, fără copii, – şi Fusako – căsătorită cu Aihara, având fetiţele Satoko şi Kuniko.
După ani întregi de convieţuire, diferenţele dintre cei doi soţi ( nu pot deloc folosi cuvântul bătrâni, foarte uzitat în carte pentru doi oameni abia trecuţi de 60 de ani ) şi circumstanţele în care s-a produs uniunea lor par să câştige tot mai mult spaţiu.
Confruntat cu procesul îmbătrânirii ( care îi produce stări contradictorii, nostalgii şi unele încurcături) , cu tot mai evidentul eşec al căsniciilor ambilor copii, sensibilul Shingo are mai mereu în preajma aura luminoasă, blandă şi liniştitoare a nurorii sale, Kikuko.
Departe de a duce textul în direcţia unei pasiuni bolnăvicioase cu manifestări dezgustătoare, penelul lui Kawabata doar suprinde gesturi mărunte şi simple, încărcate de emoţie şi profunzime: un anume fel de a-şi mişca umerii, de a-şi purta părul, o anume strălucire a ochilor, buna creştere, respectul pentru tradiţie.
Conservatorul sosit din provincie Shingo, căsătorit cu o singură femeie pe care chiar fără o dragoste copleşitoare nu a înşelat-o niciodată este suprins neplăcut de libertinul său fiu, care îşi înşală constant micuţa soţie. Atât el, cât şi Fusako, îşi învinuiesc frecvent tatăl pentru nefericirea lor.
În mijlocul unei relatări atât de expresive tocmai prin suavitatea ei, o oarecare întunecare a atmosferei apare şi se insinuează neaşteptat.
Fie prin revenirea cuvintelor sinucidere si avort – despre care aş spune că este un ecou puternic răsunând al autorului – fie prin atitudinea vizavi de îmbătrânire.
La vârsta 60-70 + – la care seniorii Americii îşi iau rulotă să colinde lumea, cei ai Italiei şi ai Franţei pornesc să retrăiască arta Europei şi chiar aventuri exotice – maturii Japoniei par să fi îmbrăcat deja un fel de haine gri, instalându-se într-un fotoliu al resemnării, dincolo de care nu prea mai urmează mare lucru.
Viaţa care se chinuie constant să găsească echilibrul între noutate şi tradiţie, rezervă însă un loc semnificativ superstiţiei, prin vise şi semne.
NOTĂ: 8,5 / 10
Alte recenzii de la Yasunari Kawabata:
Nu am citit nimic din literatura japoneza. Nu stiu ce sa zic de aceasta carte. Nici nu o resping dar nici nu ma atrage 😉
Nu e nimic, Mirela; si eu sunt abia la prima. Citim atunci cand simțim. Dar pe mine sa stii ca m-a câștigat deja. Voi reveni atat la autor, cât si la Japonia. Multumesc pentru comentariu!