Toate acele locuri minunate

    O emoționantă poveste de dragoste despre o fată care învața să trăiască de la un băiat care vrea să moară. Theodore Finch e fascinat de moarte și se gândește neîncetat la tot felul de modalități în care și-ar putea pune capăt zilelor. Violet Markey trăiește pentru viitor, numărând zilele rămase până la absolvire, când Finch ar putea evada atât din micul ei oraș din Indiană, cât și din suferința copleșitoare provocată de recenta moarte a surorii sale. Când Finch și Violet se întâlnesc pe marginea clopotniței de la școală, nu este foarte limpede cine pe cine salvează. Iar când devin parteneri într-un proiect de descoperire a „minunilor naturale“ din statul lor, amândoi fac descoperiri mult mai importante: Finch poate fi el însuși numai alături de Violet. Iar Violet numai alături de Finch poate uita de numărătoarea zilelor și poate începe să le trăiască. Însă, în timp ce lumea lui Violet crește, a lui Finch începe să scadă.     “O carte impresionantă despre doi liceeni amuzanți, fragili și suferinzi.” - Entertainment Weekly     “Ai terminat Sub aceeași stea? Poți începe acest roman emoționant despre o fată care își promite sieși să trăiască având un rost, după o relație cu un băiat care plănuiește să-și ia viața.” - SELF Magazine     Fragment din romanul "Toate acele locuri minunate" de Jennifer Niven:     ”Violet.     142 de zile rămase     Două noaptea. Miercuri. Camera mea.     Mă trezește un zgomot de pietre aruncate în fereastră. La început mă gândesc că visez, dar le aud din nou. Mă ridic și trag cu ochiul printre lamele obloanelor: Theodore Finch stă în curtea din față, îmbrăcat în pantaloni de pijama și un hanorac închis la culoare.     Deschid fereastra și mă aplec în afară.     — Pleacă de-aici!     Sunt încă supărată pentru treabă cu pedeapsa, prima din viața mea. Și sunt supărată pe Ryan pentru că și-a închipuit că ieșim iar împreună, dar cine e de vină pentru asta? I-am dat speranțe, l-am pupat pe gropiță, l-am sărutat la cinema. Sunt supărată pe toată lumea, dar mai ales pe mine.     — Pleacă de-aici! îi spun din nou.     — Te rog, nu mă face să mă urc în copacul ăsta, pentru că probabil o să cad și o să-mi rup gâtul și avem prea multe de făcut ca să stau internat în spital.     — Nu mai avem nimic de făcut. Am terminat deja.     Dar cobor oricum, pentru că, dacă n-o fac, cine știe ce altceva s-ar mai putea întâmpla. Îmi netezesc părul, îmi dau cu un luciu pe buze și-mi pun un halat. Când ies, îl văd pe Finch stând pe terasa din față, sprijinindu-se de balustradă.     — Credeam că nu mai vii, spune.     Mă așez alături de el și simt, prin pijamaua mea cu maimuțe, scară rece.     — De ce-ai venit?     — Erai trează?     — Nu.     — Scuze. Dar acum ești, așa ca să-i dăm drumul.     — Nu merg nicăieri.     Se ridică și pornește spre mașină. Se întoarce și spune, cam prea tare:     — Haide!     — Nu pot să plec, pur și simplu, când vreau eu.     — Nu mai ești supărată, nu?     — De fapt, sunt. Dar uită-te la mine. Nici măcar nu sunt îmbrăcată.     — Bine. Scoate halatul ăla urât. Ia-ți niște încălțări și o haină. Nu mai pierde timpul să te schimbi în rest. Scrie-le un bilet părinților tăi, ca să nu se îngrijoreze când se trezesc și nu te găsesc. Îți dau trei minute înainte să vin după tine.     Mergem prin centrul Bartlettului. Străzile au fost pavate, formând ceea ce numim „zona pietonală". Chiar și după deschiderea noului mall, nu există niciun motiv să vii până aici, cu excepția brutăriei, care are cele mai bune brioșe pe o rază de kilometri întregi."