În primăvara anului 1924, aflat în ultimele zile de viață, Franz Kafka corectează șpalturile volumului Un artist al foamei, carte care avea să apară la scurt timp după moartea sa și este considerată astăzi una dintre expresiile decisive ale modernității literare europene. Gestul are o puternică valoare simbolică: scriitorul, confruntat cu propria dispariție, revizuiește până în ultima clipă texte despre înfometare, debilitate corporală, izolare, artă și disoluție a identității. Rareori, în istoria culturii, biografia și opera au atins un asemenea punct de convergență. Cele patru proze reunite în acest volum - Întâia suferință, O femeie mică, Un artist al foamei și Josefine, cântăreața sau Poporul șoarecilor - explorează marile contradicții ale modernității târzii: ruptura dintre individ și comunitate, transformarea creației într-o practică existențială absolută, imposibilitatea comunicării și fragilitatea subiectului în fața unor mecanisme sociale și simbolice opace. Personajele trăiesc suspendate între vocația absolută și epuizarea interioară pe care aceasta o produce, într-un univers în care experiența singularității devine inseparabilă de sentimentul alienării. Deși rămâne în umbra popularității pe care a câștigat-o Metamorfoza , culegerea Un artist al foamei reprezintă poate forma cea mai lucidă a literaturii lui Kafka: o alegorie a artei, a corpului, a spectacolului și a dispariției de sine, în care modernitatea produce doar ființe consumate de propria vocație până la transparență. - Lucian Pricop
