Un artist al lumii trecatoare

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură În anul 1986, romanul a fost distins cu prestigiosul premiu Whitbread și a fost nominalizat la Booker Prize. Aflat la vârsta senectuții, pictorul și profesorul de artă Masuji Ono pornește într-o odisee de recuperare a biografiei personale, silit de schimbările radicale dintr-o Japonie abia ieșită din ruinele celui de-al Doilea Război Mondial, care încearcă să-și exorcizeze trecutul militarist și să-și construiască un altfel de viitor. Rând pe rând pictor manufacturier, artist al lumii trecătoare, al figurilor melancolice de gheise, apoi maestru influent și artist militant integrat propagandei expansioniste, Masuji Ono se vede acum căzut în dizgrație, respins de generația postbelică, dornică să rupă cu trecutul indezirabil.   Fragment din romanul "Un artist al lumii trecătoare" de Kazuo Ishiguro: „Ofițerul ma studie bănuitor câteva clipe, apoi se întoarse și dispăru în casă. Reapăru repede și îmi făcu semn cu mâna să intru.  În timp ce îl urmam prin casă, am văzut peste tot dulapurile și sertarele golite și conținutul lor azvârlit pe podea. Am băgat de seamă că unele cărți fuseseră așezate una peste alta și legate în teancuri, în timp ce în camera de zi rogojinile de tatami fuseseră date la o parte și un ofițer cercetă cu o lanternă scândurile podelei de dedesubt. Din spatele unui paravan o auzeam pe mama lui Kuroda plângând și un ofițer punându-i întrebări cu un glas răstit. Am fost condus la veranda din spatele casei, în mijlocul curții, un alt ofițer în uniformă și un bărbat în haine civile stăteau în jurul unui rug aprins. Agentul în civil se întoarse și făcu câțiva pași spre mine. — Domnul Ono? mă întrebă foarte respectuos.  Ofițerul care mă condusese realiza probabil că mai devreme dăduse greș cu grosolănia lui dispăru repede în casă. — Ce s-a întâmplat cu domnul Kuroda? — A fost dus la interogatoriu, domnule Ono. Vom avea grijă de el, nu vă faceți probleme. M-am uitat la rugul care aproape se stinse în spatele lui. Ofițerul scormonea jarul cu un bat. — Aveți autorizație să ardeți tablourile? l-am întrebat. — Politica noastră este să distrugem toate materialele ofensatoare de care n-avem nevoie ca probe în anchetă. Până acum am adunat suficient material. Ce mai rămâne din acest gunoi e pur și simplu pus pe foc. — Nici nu mi-a trecut prin minte că se va întâmpla așa ceva, am spus. Eu i-am propus comitetului doar să trimită pe cineva să stea de vorbă serios cu domnul Kuroda, spre binele lui. M-am uitat lung la grămada fumegânda din mijlocul curții.  — De ce a fost nevoie să ardeți lucrurile astea? Nu trebuia să dați foc la tablouri. Printre ele erau multe opere de valoare. — Domnule Ono, vă mulțumim pentru ajutorul dumneavoastră. Dar acum, că am demarat investigațiile, trebuie să lăsați autoritățile în drept să-și facă datoria. Vom avea grijă ca domnul Kuroda să fie tratat corect. A zâmbit, apoi s-a întors la foc, spunându-i ceva ofițerului în uniformă. Acesta scormoni din nou în jar și mormăi cu glas scăzut „gunoi nepatriotic" sau cam așa ceva. Am rămas pe verandă, privind, fără să-mi cred ochilor. Până la urmă agentul în civil se întoarse iarăși spre mine și spuse: — Domnule Ono, vă propun să mergeți acum acasă.  — Lucrurile au mers mult prea departe, i-am răspuns. Și pentru ce o interogați pe doamna Kuroda, mă rog? Ce are de-a face cu toate astea? — Acum este treaba poliției, domnule Ono. De acum încolo pe dumneavoastră nu va mai privește.  — Lucrurile au mers mult prea departe. Intenționez să discut cu domnul Ubukata. Sau poate o să mă duc direct la domnul Saburi în persoană. Bărbatul în civil strigă spre cineva din casă și ofițerul care îmi deschisese ușa se postă lângă mine. — Mulțumește-i domnului Ono pentru ajutorul său și condu-l afară, spuse agentul în civil.”