(…) căci omul fără suflet, dragii mei, e un mort care împiedică lumea să trăiască.( pag.54)
Universul lui Panait Istrati este, categoric, unul dramatic, iar Chira Chiralina este pentru mine încă o confirmare în acest sens.
Acela care a fost adesea numit “un Gorki balcanic” ne-a lăsat moştenire poveşti tumultuoase, personaje pătimaşe, o existenţă care curge adesea năvalnic, precum un şuvoi nemilos, care matură destine în doar câteva clipe.
În mijlocul lor, a poveştilor şi personajelor stă, de fiecare dată, autorul, având mereu pe umerii goi propriul destin, de o asemenea forţă şi intensitate încât, pentru a nu fi strivit, omul se refugiază sub acoperişul scriitorului, plătindu-şi o linişte firavă cu singurul său avut: experienţele de viaţă.
Monotonia unei vieţi pe care ne-am obişnuit să o numim normală, nu prea îşi găseşte locul în povestirile scriitorului brăilean.
Liniştea molatică, cerul senin, acel calm previzibil care se deghizează adesea în fericire pentru o largă categorie de blazaţi, burghezi, îmbuibaţi ai vieţii, etc. sunt aproape inexistente.
În Chira Chiralina, această poveste dramatică de la malurile Dunării, stropită generos cu arome orientale, totul este la intensităţi ameţitoare.
Admiraţia, dragostea, visurile, fericirea, emoţia, dansul, muzica, speranţele, curajul, dar şi spaimele, groaza, suferinţă, traumele, deznădejdea, neputinţa, ura.
Puştiul Adrian este desigur un rebel al vieţii. Fascinat de snoave şi povestiri, de aventură şi libertate, nimereşte între Mihail şi Stavru, pornind la un drum în care va începe să cunoască adevărurile existenţei umane, un drum care coboară adesea prea jos , prea întunecat, prea greu de îndurat…
Chira , împreună cu mama sa şi petrecerile lor răzbind puternic arome orientale, sunt de un farmec minunat. Aşa cum este şi firesc, fratele Adrian are capul înfierbântat de emoţii şi contradicţii.
Sfidând pericolul şi moartea, cărora le zâmbesc insolent pentru o vreme, cei trei par să fi descoperit secretul unei jonglerii complicate, opunând bătăilor tot mai crunte şi urâţeniei vieţii din ce în ce mai multă cutezanţă, fericire, erotism, dans, parfum misterios.
Dar desigur, nicio iluzie nu poate dura prea mult, oricât ar părea de reală, aşa încât acest fragil dans nebun al fericirii se destramă violent, crud, dramatic…
În locul râsetelor se instalează crima, fuga, groaza, ura, focul, deznădejdea; Chira se învăluie de tot mai mult mister, în vreme ce Adrian porneşte în noi călătorii iniţiatice.
Din ele va afla din nou despre tenebrele fiinţei umane, care par să fie un izvor nesecat şi tot mai adânc.
Dar ca o compensare pe care viaţa o pregăteşte adesea pentru hoinarii clocotind de suflet şi bunătate, el va descoperi locuri minunate şi oameni generoşi.
Deci da, recomand Chira Chiralina, recomand Panait Istrati!
Panait Istrati ( 1884, Brăila – 1935, Bucureşti) semnează între altele, titluri de mare succes precum Chira Chiralina, Moş Anghel, Mihail.
Prima scriere în proză, schiţa Mântuitorul – O amintire de la un Crăciun, semnată Istrian, apare în 1909, la ziarul România muncitoare, unde îi apar şi o serie de articole.
NOTĂ: 9 / 10
(…) dar fiecare se dă înapoi, nimeni nu simte milă înaintea unui schilod al sufletului.(pag.25)
Alte recenzii de la Panait Istrati:
