NIMENI NU ȘTIE CUM va sfârși. Doar își imaginează frânturi din memoria prafului de stele rătăcitoare prin galaxii. Își închipuie construind scene din cele mai lipsite de suferință, despre cum ar vrea, deși nu vrea, dar cel puțin exersează gândul acceptării…Simțea sfârșitul, îi auzea pașii, dar nu credea. Se succedau prin fața ochilor instantanee din pelicula memoriei. Nu, nu era acesta sfârșitul.
Corina Ozon creează o poveste plină de zbucium, plină de trăiri puternice care pe parcurs devin chiar dureroase. Codul lui Zoran pune în evidență, într-un mod enigmatic, condiția omului intelectual care se pierde pe parcurs, ajungând total opusul a ceea ce obișnuia să fie.
Astfel, facem cunoștință cu Barbu, care fusese odată inginer electronist, care avea o soție și un copil, dar care, din cauza unei patimi, ajunge să fie un om al străzii. Cu toate că povestea pare simplistă la prima vedere, ei bine, aceasta se complică, deoarece protagonistul primește drept pomană un costum, în interiorul căruia se afla o invitație. Dar acesta nu ar fi ghicit niciodată unde îl va duce curiozitatea de a participa la respectivul eveniment.
Dacă ar vrea să uite ceva din viață, ar fi atât de multe, încât i-ar trebui vagoane pentru spațiul de arhivare. Vagoane de durere, umilință, bătăi, insulte, vagoane de jeg, mizerie și duhoare. Erau prea multe trăiri, nu putea fi acela sfârșitul.
Codul lui Zoran este o poveste in crescendo, în care acțiunea capătă forma unui mister ce trebuie soluționat, în care sentimentele și trăirile sunt maximizate, în care sfârșitul se apropie și se depărtează cu aceeași viteză, iar fragilitatea își face simțită prezența.
Nu știau ce vor face mâine, trăiau pentru azi, cu un cap mai sus de iad, căruia îi făceau cu mâna. Nu se mai temeau, cine trece prin iad și nu a rămas acolo, nu mai are de ce să îi fie frică. Nici foamea, nici întunericul, nici lipsa banilor, nici mizeria nu mai aveau trecere. Doar amintirile să fie vii. Și lacrimile fără sare, pentru că aveau izvoare adânci, din suflete tenebroase.
