Ai putea să te comporți ca un străin, ai putea să mă lovești cu vorbele tale reci direct în inimă? Poți să mă faci să plâng de furie și de neputință? Tu poți! Dar oare eu pot să ridic o barieră și, deși ești părintele meu să spun stop suferinței și să fiu fericită? Oare chiar pot să fiu puternică și să-mi las glasul inimii să-mi dicteze viața? Chiar pot!
( © Denisa Alina)
Felinare stinse de Cristina Oțel, reprezintă în primul rând o lecție de viață pe care nu o voi uita prea curând. A fi mama înseamnă ați susține copilul necondiționat, a fi mama înseamnă să-i oferi copilului tău iubire. A fi mama semnifică tot ce e mai frumos pe lumea asta!
Pe parcursul acestei cărți m-am enervat pe mama Sorinei, dar la final am plâns ca un copil mic.
În al doilea rând, aceasta carte este un amalgam de emoții, o furtună tropicală care distruge totul în calea sa, nimic nu scapă nepedepsit… Totul va fi distrus, răvășit, întors pe dos, schimbat. Există oare urme de speranță în această viață plină de durere?
„Îmi vine să plâng. Îmi ascund durerea.”
Sorina, nu duce o viață ușoară, de mică simte lipsa părinților. Nu știe cum e să fii luată în brațe de părinții tăi, cum e să porți o discuți cu ei, nu știe cum e să-ți petreci timpul liber alături de familia ta. Nu cunoaște această semnificație.
Mama ei e un medic cunoscut, o mama care nu se implică decât atunci când o jignește, îndepărtând-o astfel și mai mult de ea.
„Cred că părinții mei m-au iubit odată, dar nu-mi amintesc.”
Lipsa de comunicare o aduce în pragul disperării, chiar și atunci când se trezește în mijlocul casei cu Adrian, noul ei profesor de engleză. Acesta delectându-se dintr-o cană cu cafea, stând și așteptând momentul oportun să o cunoască pe noua sa elevă, nu intuiește că îi va fi greu la început să se aproprie de „puiul” speriat și confuz.
Întâlnirea iasă cu scântei, iar atunci când mama sa se comportă cu el de parcă ar fi copilul ei,-coportăndu-se așa cum niciodată nu s-a comportat cu ea-, aceasta se simte prost și încercă să ridice o barieră a nepăsării împrejurul ei, dar nu reușește.
„…Eu stau cu Adrian în sufragerie, gândindu-mă că maica-mea nu a fost niciodată apropiată de mine”.
Tristețea, durerea, gândurile, o fac pe Sorina să se considere o persoană care nu merită să fie fericită. O persoană nedemnă de a avea compania cuiva, astfel se refugiază în orice altceva în afară de persoane.
„Lacrimile mele au viață. Ele respiră și țipă în sufletul meu, ele vorbesc pe chipul meu apoi se retrag. Dar se întorc mereu.”
Adrian este o fire foarte prietenoasă, o fire pașnică ce o face pe Sorina să se refugieze în el și nu în lumea ei imaginară, unde fuge de tot ceea ce-i face rău. Acceptarea vine cu pași mici, dar siguri, între cei doi se leagă o frumoasă prietenie sau poate oare e mai mult de atât?
După plecarea părinților săi, Sorina și noul ei „părinte” merg la Tuși, unde aceasta găsește o altă latură a trecutului. Adrian fusese părăsit de mama sa, încă de când era mic, părinții divorțaseră, iar el împreună cu fratele său care era un bebeluș pe atunci, au fost lăsați în grija bunicilor.
Dar oare ce se va întâmpla cu Mihai, fratele mai mic al lui Adrian? Dar și cu mama Sorinei, oare există o explicație pentru cum s-a comportat cu ea în toți acești ani?
Citiți această carte și veți afla toate răspunsurile la întrebări, însă sunt sigură că veți fi la fel de îndurerați ca mine.
Recomand această carte pentru simplitatea pe care autoarea a dat dovadă, finalul a fost o bombă cu ceas ce a declarat un seism în inima mea, trebui, dar chiar trebuie să citiți această carte! Sunt sigură că vă va plăcea și nu veți regreta!
Alte recenzii de la Cristina Oțel:
Super recenzie! M-ai convins! Sper sa o citesc si eu luna aceasta!